Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Viața nu e ca în filme.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Sevda povestește:
O privesc pe doamna Atatürk și jur că mi-e milă de dumneaei. Încă nu înțeleg de ce Deniz a făcut asta, știind foarte bine cât își dorea mama ei ca ea să devină polițist.
— Vreți să vă odihniți pentru câteva ore, doamnă? o întreb pe femeia de pe scaun, în timp ce ea mă fixează rapid cu privirea.
— Vreau s-o văd pe Deniz. Crezi că au închis-o deja? spune dânsa, iar eu înghit în sec.
Cum să-i spun că probabil fiica ei nu va ieși niciodată din închisoare? Cum să-i explic gravitatea situației ei, când eu cunosc deja foarte bine legile. M-am lovit mereu în meseria mea de reporter, de astfel de caractere și întâmplări și știu ce pedeapsă va primi fiecare.
— Cred că ar fi mai bine să nu vă mai gândiți la asta, zic, însă o văd cum se ridică rapid în picioare și fuge din cameră având un singur scop pe care-l cunosc foarte bine.
Le dau naibii de gândiri logice și alerg după dumneaei, găsind-o în fața casei în timp ce se chinuie să oprească o mașină. Mă apropii cu pași mici și îmi așez mâna pe umărul dânsei, iar când mă privește pot observa suferința ei uriașă. La naiba, Deniz. După ce că își plânge fiul dispărut, acum ai mai făcut și tu asta. Bravo, ce să mai!
— O să luăm mașina mea, doamnă. Veniți! spun eu îndreptându-mi pașii spre garaj, fiind urmată îndeaproape de dânsa.
Fiind în drum spre secția de poliție, pot observa acum liniștea ce s-a așternut peste mașină și gândurile noastre care duc într-un singur loc și la o singură persoană. Însă, este asta oare suficient pentru ca Deniz să se trezească la realitate și să se oprească? Nu știu, sinceră să fiu. Iar incertitudinea asta mă omoară pe mine. De mama ei, nici nu mai știu ce să zic.
După un drum de douăzeci de minute tăcute și în plină suferință, parchez mașina în fața secției de poliție. Pentru o secundă, o scap din priviri pe doamna Atatürk, cea care deschide rapid portiera din dreapta și fuge în interiorul clădirii. Imediat ce închid mașina, intru și eu după dumneaei în secție și o pot vedea cum întreabă fiecare polițist în parte despre fiica ei.
