Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Parchez mașina în fața secției și știu c-oricât aș încerca să maschez faptul că mă tem de o posibilă reacție violentă asupra propriului comandant, totuși nu știu ce mă îngrijorează de fapt mai tare. Faptul că ne-a mințit pe toți spunându-ne că totul va fi bine, sau ideea că el niciodată nu l-a căutat pe fratele tău, Deniz? Adică...., pe mine.
Flash-back – în urmă cu câteva săptămâni – :
— Kerem, ascunde-te! spune o voce cunoscută, atrăgându-mi întreaga atenție de pe noul caz al secției în care cineva a furat diamantele scumpe ale unui muzeu. Cred că vine cineva, spune din nou vocea aceea, iar eu mă ridic curios de pe scaun.
Confuz, pășesc printre scaune și prietenii mei care stau toți cu nasurile bine înfipte în calculatoare, apropiindu-mă tot mai mult de ușa lui. A comandantului secției, descoperind pe parcurs ce mă apropii că cineva intră prin spate
Destul de intrigat de acțiunea din secție mai ales știind că nu au trecut nici câteva ore de la reântoarcerea aici după urmărirea lui Deniz care a fugit ca o nebună de îndată ce s-a certat cu Ali de parcă ar fi ceva mai mult între ei decât o relație profesională, îmi lipesc rapid spatele de peretele din centru pentru a evita să fiu observat și atunci îl văd.
El pășește grăbit, dar suficient de atent să nu fie observat, către ieșirea din spate a clădirii, iariacest lucru nu-mi oferă doar mii de întrebări noi legate de reala relație dintre el și comandant, ci și îndoieli privind sinceritatea adevăratului Kerem. Așa că înainte de a fi eu observat, îl las să se îndepărteze de mine apoi mă răsucesc grăbit pe călcâie și fără să bat la ușă, mă autoinvit în biroul comandantului făcându-l să mă privească șocat.
End fb
Privesc clădirea dinaintea ochilor simțind cum pumnii mi se încordează pe volan, în mintea mea răsunând vocile a doar două persoane în această secundă: tata și comandantul. Dar explicația lor nu doar că a fost inutilă și obositoare, ci și ilogică și plină de alte îndoieli pentru mine. Hmm, parcă-i și revăd spunându-mi:„Deniz e doar o fetiță, nu o femeie adevărată. Altfel ar fi știut să se ferească de mine" , respectiv „Eu mereu l-am căutat pe fratele ei, Mehmo..., mereu te-am căutat pe tine!"
Astfel am descoperit din gura comandantului meu cine sunt, cine am fost în toți acești ani când simțeam mereu că aici nu e locul meu. El mereu m-a privat de adevăr de parcă ar fi avut vreun drept asupra mea, privindu-mă tot timpul ca pe un intrus al secției. Așa cum nu a privit-o niciodată pe Deniz, asta deși ea l-a amenințat cu arma în ziua absolvirii.
