The heirs of the Riddle family

Inocența înnebunește. (Capitolul 5)

Hogwarts, 1944

𝕿𝖔𝖒'𝖘 𝖕𝖔𝖛

Mijlocul iernii domină Hogwarts-ul, multă ninsoare s-a acumulat peste împrejurimi. Admiram priveliștea, era noapte însă fiind un Prefect, astăzi trebuia să patrulez holurile întrucât niciun student să se aventureze pe unde n-ar trebuii.

Era liniște însă nu mă prea ajuta să îmi domolesc gândurile. Ultimul an al meu aici se va termina în vară dar măcar nu mă voi mai reîntoarce la orfelinat ul încuiaților cu sânge murdar.

Însă, îmi fac puțin griji pentru Lucinda. Încă nu i-am spus că voi dispărea pentru ceva timp, astfel să îmi pot termina treburile întunecate. Nu știu cum va reacționa.

Nu prea interacționăm între noi în timpul claselor, preferam să rămânem inocenți în fața profesorilor întru-cât acesta îi înnebunește pe toți. Am petrecut copilăria în același orfelinat, părăsiți de părinți, lăsați singuri.

Știam că eram diferit, mereu am știut și cred că și ea a simțit la fel undeva în interiorul său. Puteam face lucruri ce ceilalți copii banali nu puteau face iar pentru asta ne-au batjocorit cei din orfelinat însă, pe parcurs am avut grijă de toți.

Când eram încă un copil, ea era singura cu care puteam împărtăși ceea ce simțeam cu adevărat, de aceea îmi cunoaște trecutul. Absolut pe tot. Ea e singura care poate ști, nici Dumbeldore însuși nu știa chiar toate detaliile cum Lucinda o face.

Trecutul meu e singurul lucru ce mă poate face slab, așa că încerc să-l îngrop cât mai adânc. Subit, aud pași ce se apropie de mine. Îmi întorc privirea instant, oare ce copil mai pârăsc?

Suprinzător, era cineva la care nu mă așteptam deloc. Lucinda. Era agitată, o pot simții dar nu știu ce caută trează la ora asta. "Lucinda! Ce cauți aici?" Întreb eu în șoaptă.

Se apropie de mine, încă puțin agitată așa că ia o gură mare de aer, după îl respiră. "Trebuie să vorbim." Zice pe un ton serios și ferm. Ciudat mi-s-a părut, niciodată nu am mai văzut-o atât de voitoare să vorbim despre un subiect anume.

"În cazul ăsta...vorbește, dar nu mă fă să-mi irosesc timpul."

"Îți pot confirma că nu e deloc așa, Tom." Încet pe chipul ei orice urmă de emoție dispare, era atât de sec. "Uite, am nevoie de ajutorul tău cu ceva...însă nu știu cât de dispus vei fi." Continuă ea, uitându-se direct în ochii mei.

"Ce e? Te-a supărat cineva? E cumva nesuferitul de Abraxas? Pentru că îl pot pedepsii, doar ști că face parte din urmăritorii mei-" Încep să mă enervez, vorbind foarte isteric și neliniștit. Doar cineva să îndrăznească să o atingă.

"Tom, nu!" Mă întrerupe ea înghițind în sec. "Atunci?" Întreb eu confuz încercând să mă calmez. "Vreau să îmi explici pas cu pas cum îmi pot creea Horcrux-uri."

Din tonul ei mai slăbit îmi dădusem seama că ea chiar vorbea serios. E o nebunie ce încearcă să facă. Fără să mai ezit, o apuc de încheietura mâinii și o trag până la Astronomy Tower, nu pot vorbii cu ea despre asta într-un loc atât de primejdios încât cineva să ne audă.

"Tom, mă strângi prea tare, doare rău!" Nici nu mă obosesc să îmi întorc privirea, atât de mult m-a șocat rugămintea ei, îmi ieșisem din fire. "Nu mă interesează."