Jocul Pasiunii: Shoot Me

Capitolul 16 - „ N-am crezut că poți fii atât de bună"

          Privirea îmi cade pe chipul lui Ares, lipsit de orice sentiment. Deci așa, în fața tăticului nu avem tupeul de a comenta, iar eu și mai proastă că am decis să-i acord o șansă, măcar nu am aflat mai târziu joculețul lui. Dacă asta vrei Hernández, o să vedem care pe care, jocul abia acum începe. Ariana privește din dreapta mea, ura citindu-se cu ușurime în ochii ei, dacă nu am fi fost numai noi două între atâția bărbați sunt mai mult decât sigură că ar fi sărit la gâtul lui. Îl privesc cu dezgust și croiesc cale pe lângă el, ieșind din oribilul depozit. Dacă ei se așteaptă ca totul să fie roz după ceea ce s-a întâmplat acum, se înșală amarnic.

          — Ești în regulă? întreabă Ariana, fiind la un metru în spatele meu.

          — Mi-am pierdut timpul degeaba, schimb subiectul, privind-o în ochi.

          Oftează, trecând pe lângă și urcându-se în mașină. Îmi întorc privirea către depozit, observându-l pe Ares ieșind. Mă ațintește cu privirea venind rapid către mine. Grăbesc pasul pentru a ocolii mașina și a mă urca la volan, dar soarta nu este de partea mea și Ares ajunge a îmi bloca calea.

          — Te rog frumos să te dai la o parte, rostesc calmă, încercând să trec de el.

          — Vreau să vorbim, rostește cu o voce joasă.

          — Ți-se pare că avem ce vorbi? întreb deschizând portiera.

          — Cum vrei tu, răspunde plecând.

          Îl privesc pentru ultima dată în ochi urcând în mașină. Ariana mă privește întrebătoare, dar nu îndrăznește să mă întrebe ce s-a întâmplat și totuși e mult mai bine așa. Chiar nu am vreo idee ce a fost momentul acesta. Măcar am realizat ce fel de persoană este înainte de a mă arde mai tare. Tot ce voia era să aibă un om în poliție pe care să-l poată șantaja. Nu-ți merge Hernández, nici nu știi ce război ai provocat.

          — Îmi poți spune ce s-a întâmplat? glasul Arianei mă trezește la realitate.

          — Pot spune că au reușit să se joace cu focul și nu mă las până ce nu-i văd pe amândoi după gratii, mai pe înțeles, Ares și tatăl său, îi răspund îndreptându-mi privirea către micul parc părăsit de pe strada mea.

Aici obișnuiesc a se strânge adolescenți cu vârsta de până în nouăsprezece ani. De vreo câteva ori am fost nevoiți să venim aici din cauza unor sesizări. De fiecare dată când intrăm în parc o adiere neplăcută ne întâmpină, câțiva dintre adolescenți dese ori ajung la reanimare, părinții sunt oameni de bani gata ce nu au avut și nu au timp de educația propriilor copii sau părinți ce și-au ținut copiii în frâu, iar când au dat de puțină libertate și-au luat-o în cap. Trist este că din ce în ce mai mulți copii ajung a se droga, a bea, a fuma de la vârste încă fragede. Nu pot să zic că generația mea nu a fost așa, pentru că orice pădure are și uscături. Nu pot zice nici că eu sunt vreo ușă de biserică pentru că ar însemna să mint, dar când văd cum au evoluat generațiile de azi, îmi este super frică să am și un copil pentru că nu știu ce o să se întâmple când o să crească. Poate că totul ține și de educația pe care o s-o primească, dar anturajul de obicei strică de tot persoanele. Sunt zeci de părinți ce vin la secția de poliție pentru a raporta că prietenii copiilor săi le dau droguri.

Scutur ușor din cap pentru a îmi reveni din gânduri, de la Ares am ajuns la adolescenți ce se droghează. Îmi îndrept privirea către Ariana ce este foarte prinsă într-o conversație pe telefon.

— Cu cine vorbești? o întreb parcând mașina în dreptul casei ei.

— Cu Alessandro, răspunde cu jumătate de gură.