Jocul Pasiunii: Shoot Me

Capitolul 10 - „La revedere, prințeso"

          — Cred că a vrut să încerce reclama de la Red Bull, știi tu aia în care spune că îți dă aripi, încearcă Ariana să glumească, dar se alege cu o încruntătură de la mine.

          — Nu cred că este momentul pentru glume, răspund serioasă privind cadavrul din fața mea.

          Halal concediu. Merg spre cadavru așezându-mă pe vine. Nu prea cred că a fost sinucidere, se pot observa urme de degete pe gât, cineva a vrut să-l sufoce, iar dacă a văzut că nu poate a decis că ar fi mai bine să-l împingă.

          — Domnișoară, vă rog să vă dați la o parte, nu aveți voie lângă cadavru, aud vocea unui bărbat și când îmi ridic privirea dau de doi polițiști.

          — Și eu sunt polițistă, v-aș putea ajuta, spun scoțând legitimația din geantă.

          — Cu mare drag, domnișoară, spune dându-mi legitimația înapoi.

          — Din câte se poate observa are urme roșiatice pe gât ce seamănă cu degetele, și par a fi proaspete, mă adresez către polițistul de lângă.

          — Adică vrei să spui că nu a fost o sinucidere, ci un act de crimă, constată polițistul.

          — Da, despre asta vorbesc, ar trebui să investigați cazul mai mult, să vizualizați camerele din zonă și să vorbiți cu posibili martori, nu am cu ce altceva să vă ajut, îl privesc în ochi ridicându-mă.

          — Îți mulțumesc mult de tot, poate ne mai vedem, încearcă polițistul a se da la mine.

          — Poate, spun cu jumătate de gură.

          N-am venit aici să-mi caut iubit și mai ales nu pe el, cred că era de vârstă cu tata. Atât mai trebuie, să apar la ușa alor mei cu un bărbat de vârsta lor, m-ar dezmoștenii imediat.

          — Îmi pare rău că mă bag, dar e iubita mea, îl aud pe Nicolas și rămân uimită.

          — Da, suntem logodiți, mint arătând către inelul făcut cadou de mama.

          Ce tocmai s-a întâmplat? Mă bucur doar că m-a scos din această mică încurcătură. Îi simt mâna cum vrea să o apuce pe a mea, așa că accept, privirea îmi rămâne pe mâinile noastre împreunate.

          — Nu am știut, să fie într-un ceas bun, răspunde polițistul întorcându-se la caz.

          — Îți mulțumesc mult de tot, dar mă descurcam și singură, spun retrăgându-mi mâna.

          — Nu prea cred, dar fie cum spui tu, mi-se adresează plecând.

          Nu știu de ce, dar acum mă simt aiurea pentru ce i-am zis, până la urmă el a vrut numai să mă ajute. Oftez, întorcându-mă către prietenele mele ce se pare că au foarte multă treabă. Mă strecor ușor pe lângă ele plecând spre hotel, nu vreau să le stric ziua și mai ales că mă simt de parcă în următoarea secundă o să pic din picioare. Prima dată în cei trei ani de poliție mă simt în halul acesta. Privesc luminile fântânilor aflate în imediata apropiere a celei mai înalte clădiri din lume, Burj Kalifa. Totul este așa de frumos, mă simt ca într-un vis, și nu vreau ca acest vis să se mai termine vreodată. Mama obișnuia să mă aducă des seara aici la fântâni, îi plăcea mult contrastul de lumini. Îmi aduc aminte și acum întrebarea pe care i-am pus-o când aveam șase ani. „Mami, ce gust are apa colorată?" , țin minte că a început să râdă cu gura până la urechi și după a stat să-mi explice de vreo câteva ori că sunt niște becuri ce o face să fie colorată, întrebarea mea fiind numai „ De ce?".