Jocul Pasiunii: Shoot Me

Capitolul 4 - „Nu ar fi prea mare pierderea"

Razele soarelui ce se strecoară ușor printre draperiile mele roșii, îmi mângâie fața, forțându-mă să mă trezesc. Deschid ochii ușor privind ceasul de pe noptieră încă adormită, acesta indicând ora opt jumătate. Mă ridic de-a binele din pat grăbindu-mă să mă îmbrac. Nu pot să cred că nu mi-am pus alarma să sune, și nici Ariana nu s-a chinuit să mă sune și să-mi zică că întârzii la muncă.

Soneria telefonului meu, ce se află pe noptiera de lângă pat, sparge liniștea apăsătoare din camera mea. Numele Arianei apare scris mare pe ecranul telefonului. Îl apuc răspunzând rapid.

— De ce nu m-ai sunat să mă trezești? o întreb direct, fără a o lăsa să mai zică ceva.

— Azi ne-au dat liber, deoarece am avut două zile destul de încărcate, răspunde și o aud cum soarbe dintr-un pahar.

— Mai târziu vino pe la mine, sau dacă vrei poți să vi și acum, îi spun așezându-mă ușor pe pat.

— Trebuie să-mi duc pisica la vaccin, imediat ce termin o să vin. Acum trebuie să închid, a venit frati-miu, spune închizându-mi în nas ca de obicei.

Spyke intră pe ușă, având lesa în gură, semn că micul meu prinț vrea să iasă la plimbare. De când cu cazurile acestea unul după altul, l-am neglijat destul de tare, și trebuie neapărat să mă revanșez.

— Prințule, ieșim imediat ce mă îmbrac și eu, îi spun mângâindu-l ușor pe cap.

Mă aprobă printr-un mic lătrat, părăsind camera. Mă ridic din pat pentru a merge spre dulap, dar sunetul unei notificări de pe telefon, mă oprește. Din nou am un mesaj de la același număr necunoscut.

"Îmi place acest furou, îți stă foarte bine în roșu. ~ semnat A"

A? Oare aceasta să fie inițiala bărbatului ce m-a amenințat, sau doar o simplă literă pusă la nimereală. Dar de unde știe el cu ce sunt eu îmbrăcată? Merg spre geam observând o mașină neagră cum se îndepărtează rapid, nevăzând numărul sau marca mașinii. Trag draperiile, ieșind din cameră.

Intru în baie, dând drumul la apă până ce cada devine pe jumătate umplută, opresc jetul intrând în ea. Aveam cea mai mare nevoie de un duș odihnitor. Aseară, după ce am plecat de la hotel, Elias mi-a făcut capul calendar până ce am ajuns acasă. Nu înțeleg cum de nu-l durea gura după ce a vorbit șase ore în continuu. Nu am putut să-i zic despre ceea ce s-a întâmplat, dar nici despre mesajul primit atunci.

Aș vrea să le zic, dar țin prea mult la Elias, și nu aș permite să i se întâmple ceva.

Las gândurile de o parte, relaxându-mi corpul în apa plină de spume. Apuc gelul de duș, cu aromă de căpșuni și vanilie, de pe micuțul raft de lângă, turnându-mi câte puțin în mână, începând să mi-l întind pe toată suprafața pielii. Închid capacul punându-l la loc, clătindu-mi pielea.

Ies din duș, luându-mi un prosop în jurul corpului și papucii de casă în picioare, ieșind din baie. Aerul rece de pe hol îmi face pielea de găină. O bocănitură în ușă se aude dintr-o dată.

— Intră, probabil este Ariana ce și-a uitat cheia acasă ca de obicei.

Intru în cameră luându-mi hainele de pe pat și schimbându-mă. Telefonul îmi sună din nou, pe ecran apărând tot numele Arianei. De ce mă sună dacă ea tocmai a intrat în casă?

— Vezi că ajung în zece minute.

Fraza asta mă bagă și mai tare în sperieți. Dacă ea e pe drum, iar ușa s-a auzit cum s-a închis, atunci cine e la mine în casă?