Jocul Pasiunii: Shoot Me

Capitolul 8 - „Sunt doar obosită"

          Îmi trec privirea pentru ultima dată peste bagaj, asigurându-mă că am luat totul. Plecăm două săptămâni trebuie să-mi aleg foarte bine hainele, aici este deja sfârșitul lui Noiembrie, soarele nu mai are aceeași forță de căldură ca și până acum, iar acolo sunt mai mult de douăzeci de grade.

          Trag draperia lăsând ultimele raze ale soarelui să acapareze toată camera, privesc către frunzele copacilor ce au îngălbenit și urmează să cadă, lăsând în urma lor crengile goale, lipsite de viață. Dar până la urmă, toamna aduce cu ea „moartea " , sinonimul perfect pentru a tot ceea ce se întâmplă pe parcursul acestui anotimp. Frunzele căzute formează un covor, ce vâjâie la fiecare pas, ploile abia acum încep a veni. Păsările au format stoluri și au părăsit de mult aceste țări răcoroase, ducându-se către un loc mai bun.

          Spyke latră făcându-mă atentă la el. O să-i duc lipsa două săptămâni, dar o să-l ia mama la curte și o să aibă loc să se joace. O să-mi fie dor de locul acesta, dar vreau mult mai mult să stau lângă ai mei, atât cât mai pot.

          Telefonul îmi vibrează pe noptieră, așa că mă îndrept către el pentru a vedea de la cine am primit mesaj. 

          „În două minute ajung" - Ariana

          Îmi iau geanta de pe pat asigurându-mă că am la mine toate actele necesare, ca să nu fac cale întoarsă din aeroport și să ratez zborul. Apuc și mânerul trolerului trăgându-l după mine afară din cameră. Ai mei deja au plecat înapoi la casa cea nouă, făcând pregătirea pentru mutare, trebuie mobilată. 

          — Spyke, să fii cuminte și să asculți de ei, da? mă adresez câinelui din fața mea, lăsându-mă la același nivel cu el.

          Mă aprobă cu un simplu lătrat, pentru a îmi arăta că a înțeles ce i-am zis. Zâmbesc mângâindu-l pe cap. Mă ridic de lângă el luându-mi paltonul pe mine, legându-l  la mijloc. Nu e ca și cum atunci când ajung acolo o să mă lovească o temperatură de douăzeci și patru de grade, de aceea am decis de a-mi lua pe mine doar un simplu tricou. 

          Deschid ușa apartamentului, uitându-mă pentru ultima dată înapoi, asigurându-mă din nou că n-am uitat nimic. Scot trolerul pe hol, lipindu-l de perete pentru a putea încuia ușa. Vecina de lângă mine iese și ea, urmată de băiatul ei. Nu înțeleg cum la douăzeci și opt de ani încă să stai cu mămica și să nu ai nicio iubită. 

          — Bună ziua, salut politicos îndreptându-mi privirea către ei.

          — Bună dragă, răspunde trecând pe lângă.

          Se pare că ne-am trezit din nou cu fața la cearceaf, de fiecare dată când venea Elias la mine și făceam gălăgie, chema poliția. Bine, ea nu știe că lucrez în cadrul poliției și că nu mi se întâmplă nimic dacă o cheamă.

          Liftul deja este ocupat de către cei doi, așa că prefer să cobor pe scări două etaje. Ridic trolerul ținându-l bine cu ambele mâini, deoarece nu e atât de ușor pe cât pare. Nu puteau și ei să iasă din casă puțin mai târziu? Halal moment și-au găsit pentru a mai lua liftul, de obicei coborau pe scări pentru a face mișcare, dar pentru că m-au văzut cu bagaje au zis că de ce să nu o iau eu pe scări de data asta. 

          Ies din scara blocului zărind mașina Arianei parcată în față. Oftez nervoasă când ajung în fața mașinii.

          — Ce ai pățit? Cine te-a supărat? râde Ariana când îmi vede fața.

          — Vecina mea scumpă și dragă, răspund ironică, deschizând portbagajul mașinii.

          — Păi? întreabă luându-mi geanta, punând-o pe bancheta din spate.