Ca într-un film de dragoste

24

Nu m-am putut abține și am început una dintre sticle pe drum, dar Trevor nu a fost la fel de ispitit.
- Ce căutai în supermarket?
- Îmi era sete, a surâs.
- Și îți e pe plac ceea ce am ales?
- Da, a rămas gânditor, chiar îmi e. Îmi era dor de un partener de băută.
Am mai luat o gură din vin și l-am privit în ochi.
- Atunci, încep serioasă și îmi dreg glasul, hai să fim parteneri, spun și întind mâna.
Acesta o strânge ușor și surâdem ambii.
- Nu știam că stai în apropiere, îmi spune, odată ce ajungem în dreptul clădirii.
- Stai și tu pe aici?
- Puțin mai sus, pe străduță.
Am dat ușor din cap și l-am privit.
- Stai cu ai tăi?
Acesta și-a aplecat ușor capul.
- Stau cu tatăl meu. Dar tu?
Am vrut să întreb mai multe, dar nu voiam să spun ceva nepotrivit, așa că am surâs, vinul chiar îmi dădea o stare de bine.
- Stau singură.
- Trebuie să fie dificil. Ai animale de companie?
Pentru o secundă mi-am dat seama ce pierdere e să nu ai un animal de companie când locuiești singur.
- E o idee bună, voi ține cont de ea.
A râs.
- Să înțeleg că nu. A urmat o pauză scurtă, ca mai apoi să îl aud spunandu-mi numele voios.
- Ce este?
Trevor uneori îmi amintește de un cățel.
- Ce ai spune de o petrecere?
- Trevor, l-am privit serioasă, nu am atâția bani încât să organizez una, îmi pare rău.
- Nu, Doamne, a izbucnit amuzat, nu la asta mă refeream. Unul dintre prietenii mei organizează una în seara asta. M-am tot gândit dacă are rost să merg sau nu.
Am făcut ochii mari. E oare o idee bună?
- Nu știu ce să spun, este departe? De parcă cu adevărat asta conta cel mai tare.
- Nu, nu este. Ai vrea?
- Sunt într-o dispoziție bună, ai noroc, i-am zis și l-am lăsat să mă îndrume.
Haos.
Nici nu era nevoie să intru căci eram sigură de ceea ce se afla după ușă. Și într-un mod neobișnuit, aveam un deja vu. Despre ce este vorba de fapt?
- Haide, mi-a spus Trevor și mi-a făcut semn să îl urmez, eu însă am rămas cu privirea blocată pe o persoană ce îmi părea cunoscută. Dar, din fericire, nu era cea la care mă gândeam, așa că am intrat în local, am simțit nevoia să îl denumesc astfel, pentru că era atât de gălăgios ca unul.
Între timp îl pierdusem pe Trevor din vedere, iar una din sticlele de vin mi-a fost confiscată de cineva prea rapid pentru mine.
- Serios? Țip în jurul meu, moment în care apare prietenul meu.
- Ești bine?
- Sticla mea, cineva a luat-o.
Nu pot explica cât de tristă mă făcea acea acțiune simplă să mă simt. Probabil efectul vinului este de vină.
Trevor și-a așezat palmele pe umerii mei și m-a privit serios.
- Avem destulă băutură, vino.
De la momente în care ascultam discuția oamenilor, sau cel puțin încercam, la teama de a nu face ceva greșit, dar să fiu totuși calmă, la cât de mult voiam acum să dansez. Mi-am zis totuși că este o pauză de la tot ce implică viața mea, și ar trebui să mă clatin în mijlocul camerei și să le arăt mișcările mele neinspirate. Însă, la cât de în ceață vedeam în unele clipe, chipul
Rianei și al lui Kitty nu erau ușor de evitat. M-am ridicat de pe canapeaua pe care stăteam cred că de mai bine de o oră și am luat-o încet spre ușa de la intrare, înghițind în sec.
Fix când mai aveam o secundă și atingeam clanța, mâna cuiva m-a apucat brutal de umăr și m-a întors cu spatele la ușă.
Respiratia mi-a devenit accelerată, ochii parcă îmi ieșeau din orbite și nu mai puteam vedea nimic mai mult decât chipurile amuzate ale celor două. Le-am privit buzele rostindu-mi porecla aceea înjositoare, pe care aș vrea să o șterg de pe fața pământului, cu tot cu amintirile care se leagă de ea.
Parcă nu mai puteam să respir când Riana m-a apucat de păr și m-a obligat să mă așez în genunchi.
Bag-o în cutie, bag-o în cutie.
Ochii tuturor mă ardeau de-a dreptul. O să explodez, o să explodez.
Nu am putut vedea de lacrimi care a fost motivul pentru care mâna Rianei s-a îndepârtat de părul meu, dar al doilea deja vu al serii a apărut atunci când am fost răpită din peisaj. Și mi-a luat ceva să înțeleg asta. Nu mă puteam opri din a pierde lacrimi. Îmi era frică și atât... atât de rușine. Cu ce greșisem eu? Ce am făcut, la dracu, atât de groaznic cuiva încât să merit asta?
Fără să realizez, mi-am amintit de Shin Sun. După câte a făcut pentru mine, eu l-am determinat să se simtă prost.
- S-hin S-sun, îmi pare rău! Mi-am dus mâna la ochii și am căzut pur și simplu în șezut. Pământul este rece, dar nu am putut să stau prea mult pe el, deoarece vocea lui m-a desprins de starea în care mă aflam.
- Pentru ce îți pare rău? Vino, este frig. Nu poți sta aici.
Mi-am înălțat ochii înspre bărbatul din fața mea. Îl vedeam puțin blurat, dar știam că este el și nu îmi venea să cred. M-a văzut! A văzut totul! Nu pot să-l las să își amintească asta. Nu vreau. Nu vreau ca el să mă știe astfel.
Am clipit de câteva ori până am văzut mai normal și mi-am șters lacrimile cu mâneca. Parcă îmi revenisem și din starea de amețeală, totul doar să remediez situația. Sau cel puțin așa credeam.
- Tu, nu ești real, nu? Rostesc cu speranța absurdă de a-mi fi imaginat totul.
- Așa este. Nu sunt real.
Mi-am dus o mână în dreptul pieptului. Parcă mi se luase o piatră de pe inimă.
- Nepoata regizorului, s-a aplecat și mi-a șoptit la ureche, sunt cel mai real.
Am tresărit speriată, iar primul instinct a fost să mă mușc de deget să văd dacă sunt trează. Și a durut al naibii de rău.