Ca într-un film de dragoste

28

Îl priveam adormită cum născocește după ceva anume.
- Mâncarea mă obosește, spun brusc, iar el se oprește și se uită la mine confuz.
- Vreau să spun, dacă mai avem până ajungem acolo, voi adormi.
Mă ignoră și caută în continuare, până scoate la iveală un hanorac.
- Îți propun să iei ceva mai gros pe tine.
- Nu cred că am adus, dar e în regulă, nu mi-e frig.
***
Am luat un băț și l-am înfipt în pământ, apoi l-am privit de parcă urma să îl iau la bătaie.
- Hei, Shin Sun! Dar acesta continua să meargă. Shin Yong Sun, ai picioarele prea lungi, nu pot ține pasul!
Se oprește și se uită înspre mine.
- Dacă nu vii, e posibil să ne mănânce urșii, o spune în șoaptă și apoi îmi face cu ochiul.
O iau la fugă până ajung lângă el. Ce naiba căutăm aici, aș vrea să știu!
- Am auzit undeva că urșii nu vin la zgomot, deci hai să discutăm, propun cu o urmă de regret.
Acesta zâmbește și își scoate telefonul din buzunar. Butonează până se aude o melodie tristă.
- De ce suntem aici? Nu te obosește urcatul?
- Suntem aici pentru a ne relaxa.
- Cum ne-ar putea relaxa a ne pune viața în pericol? Întreb în șoaptă.
- Aer proaspăt. Verdeață, brazi, noroi, animale. Suntem una cu natura, o spune atât de prins de sentimentul lui de bine, încât izbucnesc într-un râs isteric.
- Totul e frumos pănă la urși.
Se întoarce brusc spre mine, ceea ce mă dezechilibrează puțin, dar mă țin de băț.
- Facem un plan, aici și acum, dacă apare vreun urs, ne vom cățăra în copaci, spune și-mi face cu ochiul. 
- Mai ușor, Tarzan, zic și râdem amândoi.
- Olivia, calmează-te puțin și hai să cântăm o melodie cât de tare putem. Toate animalele de aici se vor speria.
- Cred că ele sunt deja speriate.
- Orbite, mă corectează el, de frumusețea mea.
- Mă mir că cineva ca tine nu este panicat că își va murdări hainele.
- Acestea nu sunt hainele mele bune, o spune melancolic.
Mergem ce mergem, cântând a nu știu câta piesă pe care încerc să o înțeleg cât de cât, iar imaginea ne este absorbită de un gard din lemne depărtate ce înconjura  niște oi. Dar nu doar asta. Nu am dat de urși, deși ne-am speriat de buturugi, o vulpe și veverițe care goneau de colo-colo, însă ceea ce vedeam acum m-a determinat să îmi arunc bățul, să îl iau pe băiat de mână și să fug cât de tare am putut.
- Țineți-vă câinii, am țipat la ciobani, în timp ce alergam de niște ciobănești germani ce se apropiau în viteză.
Adrenalina mi se urcase până în creștetul capului, inima mi se făcuse cât un purice. Eram atât de prinsă în realitatea aceasta, încât nu mai puteam să mă gândesc la nimic altceva decât la avea îndeajunsă putere să fug și să nu fie ceva pe jos de care ne-am putea împiedica.
Nu știu cât de mult am fugit, cert e că eram atât de panicată că am fi putut muri în acel moment, încât imediat ce ne am oprit l-am privit pe Shin Sun și i-am dat un pumn în umăr.
Acesta de abia respira de la alergat, dar ca răspuns la reacția mea, a zâmbit și m-a strâns în brațe pe neașteptate. Nu pot spune că nu am simțit nimic. Printre puținele dăți în care chiar simt o îmbrățișare. A fost însă prea scurtă, pentru cât de multă emoție mi-a transmis. E doar adrenalina. Și senzația pe care o transmite o îmbrățișare normală, nu am de ce să îmi imaginez lucruri.
- Ești bine? Îl întreb brusc, atât de neliniștită.
- Simți asta?
- Despre ce vorbești?
- Este o briză ușoară.
- Ce legătură are.
- Are, dacă eram puțin mai înceți, nu am fi putut-o simți acum.
- Shin Sun, spune drept, ce este cu această călătorie? Fiindcă tind să cred că vrei să murim împreună, am izbucnit ușor.
- Olivia, ești prea romantică, spune și îmi pune mâna ușor pe cap. Gestul acesta nevinovat îmi transmite fiori, și nu e ceva ce vreau să primesc de la el.
- Ești actor, de ce ți-ai risca viața astfel?
- Să trăiești în acest mod te face să simți cu adevărat gustul vieții.
- Și ce gust are?
- Nedefinit.
Îmi dau ochii peste cap și merg mai departe. Shin Sun este puțin ciudat astăzi.
Poate că nu știam în ce m-am băgat, dar nici nu-mi dau seama dacă este o alegere bună sau una proastă.
Fiecare pas devenea mai greu, fiecare aliment consumat lăsa punga mai ușoară, dar și o îngrijorare că  nu ne va ajunge ceea ce a rămas. Ghiozdanul meu este ușor, jacheta pe care o luasem după mine, dar de care uitasem între timp este acum foarte murdară, dar asta nu ne-a oprit. Mergeam pe lângă carosabil acum, și deși ambii eram îmbrăcați decent, oamenii ne tot aruncau priviri curioase. Am dat de câteva persoane care aproape ne-au rugat să mergem cu ele, printre care și oameni ce aveau căruță cu cal, ceea ce m-a impresionat. Dar nu și pe acesta. Se pare că avea un plan fix de a trece peste limita sa zilnică de pași și de admirația privitorilor. Căci pe lângă aspectul frumos, acesta era recunoscut și de la televizor, dar și pentru că era străin. 
Nu a mai durat mult și am ajuns lângă un pârâu.
- Hai să ne odihnim picioarele, am spus și mi-am aruncat ghiozdanul pe jos, descălțându-mă. Nu îmi păsa că îmi voi uda rochia. Mi-am găsit o piatră pe care m-am așezat și am lăsat apa rece să îmi relaxeze tălpile. Pietrele se simțeau bine sub acestea.
Pot spune că nu am realizat cum a trecut timpul, și pe ce am fost axată, de parcă eram de-a dreptul hipnotizată, până în momentul în care Shin Sun s-a decis să arunce cu pietricele în apă, stropindu-mă. De acolo a pornit un adevărat război, deoarece eu am fost de atâtea ori pe cale să îl rănesc cu câte o piatră, încât voiam să mă opresc, dar el nu se lăsa.