Ca într-un film de dragoste

30

- Mulțumim pentru călătorie, am spus, iar Shin Sun a făcut și o mică plecăciune. Cred că așa este pe la ei.
- Olivia, de aici mai avem fix, își verifică ceasul, jumătate de oră.
Îl privesc și îi transmit telepatic să se răzgândească.
- Am mers câteva ore, jumătate de oră nu ne va omorî, spun încrezătoare, dar nu știu pe cine vreau să păcălesc.
Drumul devine din ce în ce mai denivelat și e mult de urcat. Credeam că am terminat cu situația asta. Dar încep să înțeleg de ce nu am putut veni până aici cu mașina. Probabil ar fi plâns dacă ar fi stricat-o.
Am ajuns sus, căci frigul devenise puțin copleșitor, iar imaginea din dreapta mea mă determina să mă simt un uriaș. În fața mea, parcă era ascunsă o părticică de rai. Îmi place muntele de când eram copil, și totuși niciodată nu văzusem un loc atât de primitor ca cel de acum. Sunt multe căbănuțe colorate și leagăne peste tot. Locuri amenajate pentru copii și o mică bibliotecă. Sunt chiar și canapele cu privire spre munte. Nici urmă de vreo mașină, dar multe pisici și căței pitici.
Nu am realizat cât de tare am zâmbit, până ce nu m-am uitat spre Shin Sun.
- Ești cumva înger, căci m-ai orbit, îmi face cu ochiul, iar eu mă încrunt și îl ignor.
Merg rapid spre prima pisică care îmi apare în cale și mă aplec lângă ea.
Este țigrată, în diverse nuanțe de maroniu, cu o blană pufoasă.  Arată de rasă. Am pus ușor mâna pe ea, căci nu știam ce reacție va avea aceasta, și când am observat că nu se pregătește de atac, am mângâiat-o.
- Olivia, am rezerv- nu apucă să își termine fraza, căci de uită la mine și începe să râdă.
- De ce râzi? Întreb, cu puiul de pisică pe umărul meu.
- Ți-ai luat papagal?
Îmi dau ochii peste cap și încerc să dau pisica jos, dar aceasta continuă să meargă și se agață de spatele meu. Nu-mi vine să cred că trebuie să-i cer ajutorul.
- Shin Sun, mă uit la el nevinovată, ajută-mă.
Acesta termină de vorbit cu cea care se ocupă de cabane și vine să desprindă pisica de mine.
- Gata, ești salvată, spune și așază pisica pe pământ.
- Multumesc, spun rapid și îmi iau ghiozdanul pe care acesta îl lăsase pe jos. Nu-mi vine să cred că el îl cărase până aici.
- Aceasta este cabana noastră, îl aud pe băiat vorbind la doi metri de mine. Se află lângă o locuință mov, cu buline roz și mă privește mândru. Acest moment merită o poză, m-am gândit și am început să râd, dar când am scos telefonul să imortalizez momentul, Shin Sun s-a întors cu spatele.
Am lăsat telefonul jos și mi-am dres glasul. S-a supărat?
Am mers spre el și i-am pus mâna ușor pe umăr.
- Ești bine?
- Ai făcut poze? Surâde, dar ceva e în neregulă.
- Am încercat, spun și ridic din umeri.
- De ce?
- Pentru că ești o pată neagră lângă o cabană colorată, m-am explicat.
Mi-a așezat mâna pe cap, dar i-am dat-o ușor la o parte.
- De ce nu mi-ai spus că stăm peste noapte? Întreb imediat ce intru în cabană și observ cele două paturi.
- Dar ți-am spus, se uită confuz la mine. Veridică-ți mesajele.
Fac asta, și îi arăt și lui că într-adevăr nu o făcuse. Shin Sun se încruntă ușor și-și verifică telefonul.
- Nu s-a trimis... iar apoi a făcut o față de cățeluș și a spus un cuvânt pe care nu l-am înțeles. "Cumao"?
- Curmao? Curmale? Vrei curmale?
- Ce-s curmalele?
- Vrei ceva ce nu știi ce e? Nu te înțeleg, ești ciudat.
- Nu am spus că vreau curmale. Ți-am mulțumit în Coreeană.
- Amice, adopt un glas serios și mă arunc pe patul de o persoană cu lenjerie roz, eu nu știu limba ta.
A râs ușor.
- Amico, vrei să îți împrumut pijamalele?
Mă uit la el rușinată.
- Nu, sunt bine!
Îmi iau ghiozdanul și cotrobăi prin el după perechea de pantaloni pe care am luat-o după mine. Este frig aici, iar jacheta nu poate compensa dacă am picioarele descoperite.
- Shin Sun, ieși, te rog.
Se oprește din cotrobăitul prin haine și mă privește.
- Vreau să mă schimb.
- În regulă, facem cu rândul. Îmi arată un "ok" din degete.
Fac același semn și surâd ușor. Este puțin ciudat omul acesta. Dar fiecare are câte ceva mai neobișnuit. De asemenea, este și- mă opresc din gândit, odată ce realizez adjectivul pe care voiam să îl spun.
***
Eram îmbrăcată gros, iar asta îmi dădea o stare de bine, acum că nu îmi mai era frig. 
Am țopăit până lângă canapeaua de afară și m-am așezat întinsă pe ea. Stelele se văd răsfirate în seara asta, de parcă vor să fugă fiecare într-o parte a cerului. Muntele îmi amintea de un film de groază cu demonul zăpezii, iar casele mă făceau să simt de parcă fac parte din cer. Am dus mâna în sus, prefăcându-mă că vreau să prind o stea, dar mi-am lăsat-o rapid jos, odată ce a apărut Shin Sun.
Acesta mi-a zâmbit și s-a așezat pe marginea canapelei,  trecându-mi picioarele peste ale sale.
- Stai bine?
- Shin Sun, am o întrebare, mă ridic brusc în șezut și mă așez turcește.  De ce ai ținut să fim prieteni?
Suntem din lumi diferite.
- Hmm, acesta este un secret.
- Deși te-am refuzat de atâtea ori, ai fost lângă mine în situații dezavantajoase, o spun puțin dezamăgită.  Multumesc!
- Nu sunt singurul om bun de aici, o spune și privește cerul. Și eu ar trebui să-ți mulțumesc. Te-am judecat greșit la început.
Îl privesc curioasă.
- Încă mă poți judeca greșit, prietenia noastră de abia a început, râd.
- Și mă bucur pentru asta.
- Am o idee. Crezi că va fi frig dacă dormim afară?
- Vrei să faci țurțuri?