Ca într-un film de dragoste

3

Am dat să intru pe ușă, când un bărbat cu o bâtă în mână, a trecut în viteză pe lângă mine, aproape dărâmându-mă.
Mi s-a părut ne la locul ei situația, așa că m-am uitat în spatele ușii și am țipat.
Actorul asiatic era întins pe jos, inconștient, cu sângele țâșnind de la cap.
Am vrut să fac orice. Să-i opresc sângerarea, sau poate să îl ridic, dar doar m-am gândit să nu fac mai rău și am fugit cât am putut de repede după unchiul meu.
-Domnule regizor, unul dintre actori este rănit! Spun de abia respirând.
Au luat-o toți oamenii de pe platou la picior până acolo și au chemat ambulanța. 
Din fericire, aceasta a venit destul de repede, dar eu rămăsesem pur și simplu înmărmurită, privindu-i chipul. Va fi bine?
- Olivia, du-te cu el.
- Dar nu suntem rude, mă bâlbâi.
- Întâi de toate trebuie să avem o discuție, spune unul dintre polițiștii ajunși în urmă cu câteva minute.
Am încurcat-o atât de tare oare?
I-am urmat până la secție, unde a trebuit să dau o declarație pe proprie răspundere legat de ceea ce văzusem.
Mi-am dat seama imediat că unchiul meu a fost cel care le-a spus că eu am găsit victima.
Dar, spre ghinionul tuturor, nu am putut să le dau prea multe detalii, căci bărbatul purta mască în timpul acela și în afară de faptul că era plinuț și avea o bâtă în mână, nu aveam ce să le spun. Însă polițiștii au fost chiar cumsecade și mi-au mulțumit pentru ajutor.  
Iau telefonul care sună în mână și răspund.
- Da?
- Mai ai de stat la secție?
- Tocmai am plecat, răspund confuză.
Unchiul meu oftează lung.
- Nu am dat încă de rudele lui Shin Yong Sun, așa că vreau să treci mai târziu pe la spital să afli detalii despre starea lui.
- Dar...
Nu apuc să protestez că mi se închide telefonul în nas.
La naiba și cu situația asta. Ziua asta era deja îndeajuns de rea.
Am fost la cea mai apropiată covrigărie de lângă secție și în timp ce-mi așteptam mâncarea, m-am uitat la ceas. Stătusem jumătate de oră acolo. Timpul a trecut atât de repede.
Tresar când aud sunetul unui mesaj și scot telefonul din nou. Regizorul îmi trimisese adresa spitalului. Este tocmai în cealaltă parte a orașului. Grozav!
După mult timp petrecut în transportul comun, luată în primire și de un trafic infernal, am ajuns în locul indicat. E o zi de joi foarte obositoare.
Merg la recepție și mă gândesc tot drumul la cum să aflu detalii despre pacient.
Dar toate planurile mele au dat greș odată ce am văzut că nu pot primi o astfel de informație dacă nu suntem rude, iar faptul că nu facem parte din aceeași familie este total evident.
Dar nu m-am dat bătută. Am urmărit fiecare asistent/ doctor pe care îl vedeam, până în dreptul camerei unde mergea, privind prin crăpătura ușii pacienții.
Pot spune că acest plan a dat greș lamentabil, căci nu puteam să văd nimic din ce mă interesa și mai păream și suspectă. Asta până când i-am auzit accentul prin ușa pe lângă care treceam.
Mă dau repede la o parte din dreptul acesteia și astept la un metru depărtare să iasă medicul de acolo. Odată ce îl văd plecând din cameră, merg cât de repede pot și intru în încăpere.
- Cine ești? Mă întreabă acesta în timp ce îi închideam cu grijă ușa. Uitasem că e treaz...
Tresar și mă întorc spre el, dregându-mi vocea.
Dar nu e nevoie să îi vorbesc, căci mă recunoaște imediat. Ce situatie penibilă. De ce am fost nevoită să vin? Joe de abia se despărțise de mine și eu sunt nevoită să merg la spital pentru cineva ca "Shin Sun" ăsta.
Privirea lui nu e nici pe departe una amuzată, deși mă așteptam la asta. Doar se uită în toate părțile rușinat.
- Ce... Cauți aici? Își drege glasul.
Oftez zgomotos.
- Nu sunt aici din proprie inițiativă. Am propria mea viață să știi, îl asigur.
- Despre faza aceea, spune și mă privește.
Îl opresc.
- Nu mă privește, sincer. Probabil ai avut motivele tale. Sunt aici doar ca să aflu cum te simți.
Îmi dau seama de abia când văd modul în care mă privește cum a sunat ceea ce am spus, așa că încerc să mă scot.
- Adică, unchiul meu m-a pus să te verific. Nu dă de părinții tăi și este îngrijorat.
Mă privește din nou confuz.
- Ce este?
- Unchiul tău?
În ce m-am băgat singură?! Am dat-o dintr-o problemă într-alta.
- Nu, nu, nu. Adică, regizorul.  Nu știu de ce am zis "unchiul meu". Sunt doar amețită după atâta fugă.
- Regizorul este unchiul tău? Ridică o sprînceană.
- Da. Adică nu. Doamne ce amețită sunt. Nu este. Spun și râd forțat.
Asta o să mă coste.
A râs într-un mod atât de nevinovat că am crezut că mă înroșesc. Nu! Nu mă înroșesc! Un om în suferință nu ar trebui să râdă astfel. Acum cateva ore era transportat la spital.
Mi-am mutat privirea de la băiatul cu bandaj în jurul capului și branulă într-o mână, mușcându-mi buza.
Asta poate părea nelalocul ei.
- Să înțeleg că ești bine. Trebuie să plec. A! Exclam și mă întorc spre el, sună-ți părinții.
Ies pe ușă și mă lipesc cu spatele de aceasta.
Am zis numai tâmpenii. Fir-ar să fie!
Îl sun pe regizor și mă rog să nu afle de la Sun de scăparea mea.
- Da. Ce este?
Expir sonor.
- Shi- actorul este bine. I-am spus să-și sune părinții.
- Bine, spune rapid și apoi închide.
Am impresia că-i pasă mai mult de el, decât de nepoata lui.
Mă mai plimb prin zona mea, parcă nedorind să ajung acasă. Doar faptul că timpul petrecut cu Joe în acel apartament încă este viu pentru mine, mă macină teribil. Mi-am așezat mai bine ghiozdanul pe umeri și am urcat tăcută treptele ce duceau spre casa mea.
- Olivia!