Ca într-un film de dragoste

16

Nu doar că am plâns, dar am ajuns să nu mai știu pentru ce o fac. Îmi părea rău de unul dintre personaje, și în același timp îmi părea rău de mine și de situația mea. Oare unchiul meu mă va chema mâine la job?
Imediat ce am gândit asta, mi-am auzit telefonul sunând. Mama?
Mă chioream la ecran și nu îmi dădeam seama dacă mi se pare, sau chiar este adevărat. 
Dar desigur, a fost aievea. Și nu doar atât. A simțit nevoia să pretindă că este parte din familia aceasta și este extrem de dezamăgită de ceea ce am făcut la job. M-a acuzat că îl fac pe unchiul meu de rușine și a precizat faptul că ea s-a chinuit atâta să-mi facă rost de slujba aceasta. Nu pot spune cât de prost mă simțeam acum pentru ceva ce nu era vina mea și cât de dezamăgită sunt eu de cea care pretinde că-mi este mamă, căci pe lângă morale, nu mă sună să mă întrebe de orice altceva.
Piciorul meu nu o interesează? Sau de el nu a aflat? La cât de repede află despre ghinioane, ar trebui să fie la curent și cu alte aspecte din viața mea.
- Unchiul tău a spus că îți mai dă o singură șansă, dar nu ai voie să mai deranjezi vreunul dintre actori! S-a liniștit mai apoi. Ce ai pățit la picior? Unchiul tău a spus că șchiopătai.
Nu-mi venea să cred. Ar trebui să notez ziua aceasta în calendar...
- Sunt bine, doar am căzut.
- Vorbim atunci, fii mai atentă. Pa!
Aceasta mi-a închis telefonul așa că am încercat să ies din starea de vinovăție ce pusese stăpânire pe mine.
Mi-am tras nasul și am șters lacrimile uscate din jurul ochilor. Un motiv în plus pentru care să plâng. Mâine voi merge acolo și toți mă vor privi cu ochi și mai reci. De fapt, cred că ar fi neadevărat dacă nu m-ar privi astfel. Tot ce pot să fac este să nu îmi pese prea tare.
În ziua următoare m-am conformat. Am plecat mult mai devreme de acasă, cu ghiozdanul atârnat de un umăr. I-am luat unchiului meu o cafea și mie un energizant și mi-am urat baftă. Astăzi trebuie să mă țin tare pentru mine, căci altfel nu știu cum o să fac față.
Odată intrată în clădirea unde lucrez, mi-am lăsat ochii spre cafea, am inspirat și expirat, ca mai apoi să salut politicos pe oricine îmi ieșea în cale.
Cu zâmbetul pe buze, mă comportam de parcă vin cu tot dragul la muncă, deși în sinea mea voiam acasă. Îmi era efectiv foarte rușine de oamenii din jurul meu, mai ales că doar vreo doi m-au salutat înapoi, restul de vreo cinci ori m-au privit neobișnuit sau m-au ignorat, ori au surâs.
Da, foarte amuzant!
Am o anxietate puternică chiar acum, așa că am căzut de acord să mă opresc din salutat și să mă focusez pe slujba mea.
- Nepoata regizorului! l-am auzit brusc pe Shin Sun apropiindu-se.
- Shh! M-am întors spre el și am dus degetul arătător spre buze. Nu-mi spune astfel, i-am șoptit.
- De ce? Șoptește și el.
- Nu vreau să ies mai tare în evidență.
Acesta a surâs.
- Tu nu trebuie să faci nimic și ieși în evidență, mi-a spus la ureche.
Mă uit urât la el și îmi dreg glasul. Știu că nu trebuie să fac nimic și atrag atenția în orice mod posibil, dar tot este deranjant. 
- Ești gelos? Adopt o figură răutăcioasă.
- Uiți cine e vedeta aici, spune și pleacă pur  și simplu.
De unde au venit "vedetismele" acestea?
Astăzi piciorul meu s-a simțit mai bine. Am reușit să iau la timp pastilele și deși unchiul meu a fost afurisit jumătate din program, mi-am făcut treaba cât am putut de bine, astfel încât să nu aibă nimic de precizat. Și nu a avut! Sunt mândră.
Aproape am crezut că această zi decurge bine, dar, în timp ce mergeam spre locul fumătorilor, am auzit o pereche de râsete venind de acolo. Eram în dreptul ușii închise, când una dintre persoanele de afară mi-a pronunțat porecla de care nu sunt mândră.
- Sclava asta are prea mult noroc, de nu a fost dată nici acum afară.
- Kang Chun Hei, dacă o mai acuzi de ceva, sigur o dau afară.
Actrița a răspuns "rănită".
- Nu știu care este problema ei, dar nu vreau să mă implice.
Eu o implic?! Eu?!
Acțiunile fetei mă frustrează atât de tare.
- Ai grijă cu ea, să nu fie vreo psihopată.
Ultimul cuvânt m-a întristat teribil. Nu-mi vine să cred ce impresie proastă pot lăsa acestor oameni, în timp ce angajații de la primul job mă plac atât de tare. Probabil trebuie să existe un echilibru, dar nu astfel.
Am renunțat la gândul de a mai fuma și am vrut să plec, dar m-am împiedicat de un umeraș ce ținea ușa crăpată.
Le-am auzit pe fete venind spre ușă, așa că am fugit, însă, în agitația mea, era să mă ciocnesc de unul dintre actori. Se pare că nu pot sta departe de situații asemănătoare.
- Iarăși tu!? Ce tot vrei de la noi?! Se revoltă acesta din senin și mă împinge ușor. Mă dau un pas mai în spate. Chiar nu poți fi mai atentă? Crezi că noi ne permitem să ne rănim așa, în timpul filmărilor?
Nu sunt mai mult de șase oameni în încăpere, în afară de noi, dar destui pentru a mă înroși la față din cauza situației și a privirilor nemulțumite. Am dedus că ar putea fi astfel, căci nimeni nu a avut nimic de spus.
- Răspunde! Sau nu înțelegi care este situația?
De ce țipă? Oamenii de aici chiar nu pot fi mai amabili?
- Îmi pare rău? iese mai mult ca o întrebare, iar acesta își dă ochii peste cap.
- Îi pare rău, îi pare rău, spune în mers și părăsește camera.
Mă uit în jurul meu, pentru că eram curioasă de adevăratele priviri ale celor din jur.
Patru dintre ei stau pe telefon, un altul oftează, iar una dintre actrițe își citește replicile. Deci a fost doar anxietatea, ce bine...