Pentru că te-am cunoscut

Simțim ca unul

Relația dintre cei doi înflorea pe zi ce trecea, devenind tot mai puternică. Vacanța de iarnă le-a priit amândurora.

Mergeau zilnic să se dea cu sania pe lacul înghețat, râzând și chicotind ca niște copii. Se băteau cu zăpadă, învăluindu-se în alb, și făceau îngerași în omăt, simțindu-se liberi și fericiți. Seara se cuibăreau lângă șemineu, cu o ceașcă mare de ciocolată caldă în mâini, împărtășind căldura și bucuria momentului. Flăcările dansau în fața lor, reflectându-se în ochii lor plini de dragoste.

Iubirea lor părea perfectă și sinceră. De ziua Jessicăi, au mers împreună la un cămin de bătrâni, unde au ținut un mic concert de colinde și au recitat poezii. Brouce știa deja că pentru ea, nu exista cadou mai frumos decât zâmbetele oamenilor pe care îi ajuta. Emoțiile lor erau intense, fiecare gest mic încărcat de semnificație.

Iarna a fost anotimpul lor.

Brouce începuse să devină tot mai liniștit în legătură cu Tessa. Văzând că nu-l mai căuta și nu-i mai atribuia nicio însemnătate, se baza pe ideea că, dacă ar ciripi vreodată, ar fi cuvântul ei contra cuvântului lui. În plus, cine ar putea să o mai creadă pe ea? În sufletul lui, se simțea eliberat de o povară grea.

Acum că Jessica își revenise, pacea în familia Jones se restaurase complet. Vanessa și noua ei familie cinau adesea la ei, iar armonia părea să domnească în sfârșit. Zilele zburau când erau unul în preajma celuilalt.

Anotimpul de gheață s-a topit încetul cu încetul, fără a fi risipit. Luna martie s-a strecurat pe nesimțite, aducând dulcele anotimp al culorilor. Primăvara a adus un val de speranță și prospețime, iar florile ce înmugureau pe câmpuri reflectau renașterea lor interioară.

Într-o seară liniștită de zece martie, Brouce și Jessica își continuau frumosul obicei de a se delecta cu imaginea stelelor de pe puntea lacului. Vântul ușor le răvășea părul, iar liniștea nopții era tulburată doar de murmurul lor.

„Învață-mă să scriu poezii, să mă exprim și eu prin versuri," șopti el, mângâindu-i părul cu tandrețe. Ochii lui căutau aprobare și inspirație în privirea ei.

„Păi, nu e așa greu," răspunse ea ridicându-se și dându-și părul după urechi. „Nu e ceva ce trebuie să înveți, pur și simplu îți pui sufletul în versuri."

„Adică ceva gen: Frunză verde și-o lalea, tu ești iubirea mea?" încercă el să glumească, cu un zâmbet ștrengăresc pe buze.

„Nu chiar," râse ea copios, împingându-l ușor. „Acum o dai pe versuri lăutărești. Trebuie să vină totul din suflet." Îi cuprinse mâna și începu a recita cu o voce melodioasă și plină de emoție:

„Îți cuprind mâna deseori 
Și privesc cum sar scântei. 
Te-ar trece mii de fiori 
De te-ai vedea prin ochii mei."

O asculta cu o mândrie de nedescris. Știa că avea lângă el o comoară și era cel mai fericit că viața i-o adusese în cale încă de la o vârstă fragedă. Când ea se opri, continuă să recite spontan, cuprins de magia momentului și de dragostea pe care o simțea:

„Am să te fac un cântec 
Să te cânt vers după vers. 
Zâmbetul tău minunat 
Toate durerile mi-a șters. 
Nu-mi ajunge o viață să te-ascult, 
Promit să te iubesc cât pot acum 
Și-n cealaltă viață mai mult!"

Pare că un mic poet zace în fiecare din noi. Dacă nu am fi știut despre marea pasiune a lui Brouce pentru fotbal, am fi putut spune că este un poet sub acoperire. Emoția din glasul lui era autentică, făcând ca momentul să fie și mai special.

Părea că nimic nu ar mai putea perturba armonia creată între cele două suflete. Acum că fiecare dintre ei simțea la fel, ar fi fost corect ca destinul să-i lase să fie fericiți până la adânci bătrâneți. Și totuși, poate că e momentul ca destinul să-și spună cuvântul în privința minciunilor „justificate".