Pentru că te-am cunoscut

Hai steluțo, adu-mi-l...

Zăcea tristă pe marginea lacului, aruncând câte o piatră în apă cu furie. Își amintea cu amărăciune momentul de pe teren.

"Doamne, ai putea să-mi trimiți pe cineva care să mă iubească așa cum sunt? Fără să creadă ce spun ceilalți, să mă iubească pentru cine sunt, nu pentru cine am fost sau pentru cine voi deveni..." strigă ea către cer, cu o voce tremurândă de dorință și disperare.

Jessica își simțea sufletul copleșit de durere, gândindu-se la cât de rău îi mersese de la moartea bunicilor ei. Totul se năruise în ultimii ani, iar ea, din dorința de a părea puternică, își ascundea suferința în poeziile sale. Fiecare decepție o slăbea tot mai mult, dar continua să-și spună: "Mai rău nu se poate," doar pentru a descoperi că întotdeauna putea fi și mai rău.

Seara coborâse rapid, iar Jessica nici nu realizase. Nu voia să meargă acasă; voia să rămână acolo, să se uite la stele, exact ca în copilărie, când bunicul său îi era alături. Își aminti cu drag cum bunicul îi explica constelațiile și poveștile lor. Fără el, totul părea lipsit de sens.

Se așeză pe spate și oftă adânc, simțindu-se goală și neajutorată.

"Astăzi ca și ieri te privesc
Dar azi sper numai să visez
E un coșmar tot ce trăiesc
Și trebuie să realizez...

Nu pot obține ce-mi doresc
Dar sper că voi putea cândva
De răni să scap nu reușesc
Îl văd pe cel iubit, iubind pe altcineva..."

Recitând versurile, lacrimile îi umpleau ochii. Neînțelegând concret ce i se întâmpla, Jessica se simțea prinsă în drama primei iubiri. O durere intensă îi strângea inima la gândul că Brouce, băiatul de care se îndrăgostise, iubea pe altcineva. Cuprinsă de tristețe, observă o stea căzătoare și își aminti ce îi spunea bunicul: "În miez de noapte, stelele căzătoare sunt imnul îngerilor. Doar dorește-ți ceva din tot sufletul și se va îndeplini."

Nu credea în magia dorințelor împlinite, dar într-un moment de slăbiciune și speranță, rosti încet: "Eu nu cred în dorințele ce se împlinesc în urma căderii voastre, stelelor, dar dacă e să-mi doresc ceva cu tot sufletul, ar fi ca într-o bună zi Brouce să fie aici alături, să stăm pe puntea aceasta și să uităm că mai există și alți oameni în lume..." Apoi începu să râdă amar. "Încep să cred că am înnebunit," își spuse ea.

Își sunase tatăl să vină după ea. În ultimul timp, părea că nimeni nu mai avea grijă de ea, nu conta unde pleca și cât timp stătea. Părinții ei veneau acasă doar seara, iar distanța dintre ei crescuse tot mai mult.

Ajunsă în cameră, mama ei o vizită, cu o privire care trăda o oboseală profundă. "Mama, ești bine?" întrebase Jessica, îngrijorată.

"Puțin obosită, nimic mai mult. Nu-ți face griji. Întrebarea e dacă tu ești bine..." răspunse mama, cu un zâmbet forțat.

"Eu, da, sigur, sunt mai bine ca niciodată," încercă Jessica să pară veselă, dar vocea ei tremura.

"Jessica, eu sunt mama ta. Te cunosc mai bine decât oricine. Tu nu te machiezi, și deși acum nu ai machiaj pe față, pot vedea urmele de rimel pe perna ta... Ce s-a întâmplat?" Oftând, Jessica înțelese că nu putea ascunde adevărul de mama ei.

"Nu știu cum să-ți spun... Mama, tu crezi în dragoste la prima vedere?" întrebă Jessica cu o voce încărcată de speranță și frică.

"Eu cred în orice fel de dragoste. Dacă sufletul tău vibrează în prezența cuiva, atunci aceea este iubire."

"Și dacă cel pe care îl iubești nu te iubește la fel?" întrebă ea, cu lacrimi în ochi.

"Asta e pierderea lui. Să ai pe cineva care să te iubească în asemenea zile e o comoară prea mare pentru a fi pierdută. Haide, spune-mi. Cine e atât de norocos încât tu să-l poți iubi?" își îndemnă fiica cu blândețe, dorind să o încurajeze.

"E un băiat de la liceu, îl cheamă Brouce. Nu prea reușesc să-l înțeleg... Prima dată când l-am văzut era într-un fel, iar când l-am revăzut în bibliotecă era într-altul. Mai întâi l-am judecat greșit..." Jessica începu să plângă încet, copleșită de confuzie și emoție.

"Ei bine, dacă ți se pare a fi o enigmă, atunci deslușește-o," zise mama ei, încercând să fie înțeleaptă și să-i ofere o soluție.

"Enigma asta, mami, are o enigmă și mai mare pe cap. Are iubită și nu orice fel, e șefa majoretelor. La ce să mă fi așteptat, el e căpitanul echipei de fotbal!" răbufni Jessica, simțindu-se copleșită de imposibilitatea situației.

"Așa, și? Poarta unde trebuie el să înscrie nu are portar?" o întrebase mama, încercând să o facă să vadă posibilitățile.

"Ba da, dar ce legătură..."

"Poți da gol chiar și cu un portar în poartă, asta vreau să zic. Dacă simți că el te poate face fericită, atunci luptă. Nu ai de unde să știi ce e în relația lor... poate că uneori pare totul lapte și miere în viața altora, dar...," se opri și privi în gol, ca și cum ar fi văzut ceva ce Jessica nu putea înțelege.

"Mama, sigur ești bine?" întrebase Jessica, îngrijorată de schimbarea bruscă de dispoziție a mamei.

"Da, eu merg la somn, sunt foarte obosită doar," răspunse mama, evitând privirea fiicei sale.

Cu toții știm că părinții vor ce este mai bine pentru noi; de aceea, uneori ne mint în speranța de a nu suferi, fapt ce este cu totul greșit. O minciună dulce distruge mai mult decât un adevăr crunt.