Dracula

Capitolul 3

Jurnalul lui Jonathan Harker (continuare)

         Cînd am descoperit că eram prizonier, o senzaţie groaznică mă cuprinse. Am dat buzna în sus şi în jos pe scări, încercând fiecare uşă şi privind de la fiecare fereastră la care ajungeam, însă după puţin timp convingerea că nu e scăpare covârşi orice alt simţământ. Când mă gândesc la cele câteva ore care au trecut, mi se pare că trebuie să fi fost nebun, căci mă zbăteam ca un şoarece în cursă. Însă când m-am convins că n-am scăpare, m-am aşezat jos liniştit, liniştit cum nu fusesem în viaţa mea şi am început să cuget ce e mai bine să fac.

         Şi acum tot cu asta mă îndeletnicesc şi nu am ajuns încă la o concluzie definitivă. De un lucru simt totuşi sigur: nu e cazul să-i împărtăşesc preocupările mele contelui. Ştie prea bine că sunt prizonier, doar el a vrut să fie aşa, şi fără îndoială că a avut motivele lui s-o facă. Nu mă aşteaptă decât dezamăgiri, dacă, după toate cele întâmplate, i-aş arăta că-mi dau seama cum stau lucrurile. Oricât aş cântări, singurul plan este să-mi ascund teama şi ceea ce ştiu, ţinând mereu ochii bine deschişi. Sunt, ştiu, fie înspăimântat ca un copil de propriile-i plăsmuiri, fie într-o situaţie disperată şi, dacă se adevereşte al doilea caz, am şi voi avea nevoie de toată dibăcia ca să scap cu bine.

         De-abia luasem această hotărâre, când auzii uşa masivă închizându-se zgomotos şi mi-am dat seama că se întorsese contele. Nu intră numaidecât în bibliotecă, aşa că m-am îndreptat încetişor spre camera mea, unde l-am găsit făcând patul. Era ciudat, dar susţinea ceea ce bănuiam de multă vreme: nu existau servitori în casă!

         Când, mai târziu, l-am văzut prin crăpătura de la balamalele uşii aşternând masa, faptul mi s-a confirmat; căci, dacă trebuia să facă singur toate treburile, cu siguranţă, aceasta dovedea că nu are pe nimeni altcineva să le îndeplinească. Faptul mă înspăimântă, deoarece dacă în castel nu mai era altcineva, atunci contele însuşi trebuie să fi fost vizitiul caleştii care mă adusese aici.

         Cumplită dezvăluire, căci dacă e aşa, atunci ce înseamnă puterea pe care o avea asupra lupilor, numai ridicând mâna în tăcere? Din ce pricină se arătaseră atât de îngrijoraţi pentru mine oamenii de la Bistriţa şi cei din diligenţă? Ce semnificaţie avea dăruirea crucifixului, a căpăţânii de usturoi, a măceşului şi a boabelor de scoruş?

         Binecuvântată femeie, care mi-a atârnat crucifixul la gât! Căci mă simt alinat şi întărit ori de câte ori îl ating. E de mirare cum un obiect pe care eram învăţat să-l privesc cu dezaprobare, ca idolatru, poate să-mi fie de ajutor într-un moment de restrişte şi de singurătate. Posedă el o virtute intrinsecă sau este un mijloc, un ajutor tangibil pentru transmiterea unor gânduri de alinare şi de încurajare?

         Va trebui cândva, dacă voi putea, să examinez această problemă şi să încerc să-mi fac o părere despre ea. Între timp va trebui să aflu cât mai multe despre contele Dracula, fiindcă aceasta mă poate ajuta să înţeleg. Astă-seară poate că va vorbi despre sine, dacă aduc eu vorba. Trebuie să fiu foarte atent, să nu-i trezesc bănuieli.

         Miezul nopţii. Am avut o lungă conversaţie cu contele. I-am pus câteva întrebări privitoare la istoria Transilvaniei şi subiectul l-a animat în chip surprinzător. Când vorbea despre lucruri şi oameni, mai cu seamă despre bătălii, ai fi zis că a fost de faţă. Mi-a explicat după aceea că pentru un boyar mândria casei şi a numelui său constituie propria mândrie, că gloria lor este gloria proprie, iar destinul lor, destinul propriu.

         De câte ori amintea de neamul lui spunea „noi”, vorbind aproape numai la plural, aşa cum grăieşte regele. Aş dori să pot reda întocmai ceea ce spunea, căci mi s-a părut fascinant. Mi se părea a cuprinde într-însul întreaga istorie a ţării. Se aprinsese vorbind şi străbătea camera în lung şi în lat, trăgându-se de mustăţile-i mari şi albe şi înşfăcând tot ce-i cădea în mâna puternică, de parcă ar fi vrut să sfărâme ceva. Pe cât de fidel am să pot, am să descriu o parte din cele povestite, fiindcă ele cuprind un fel de istorie a seminţiei sale: „Noi, secuii, avem dreptul de a fi mândri, fiindcă în venele noastre curge sângele mai multor popoare de viteji, care s-au luptat pentru supremaţie ca leii. Aici, în vâltoarea raselor Europei, tribul ugric a adus din Islanda spiritul războinic pe care li-l insuflaseră Thor şi Wodin7 şi pe care luptătorii lor l-au desfăşurat cu atâta ardoare pe ţărmurile Europei, ba chiar în Asia şi în Africa, încât popoarele credeau că năvăliseră peste ei vârcolacii.