Dracula

Capitolul 2

Jurnalul lui Jonathan Harker (continuare)

         5 mai. Trebuie că dormeam, altfel, dacă aş fi fost treaz, cu siguranţă aş fi observat apropierea de un loc atât de remarcabil. În beznă, curtea castelului părea uriaşă şi, cum anumite drumuri întunecoase conduceau sub mari arcade boltite, ea părea şi mai întinsă decât era în realitate. Încă nu am putut să o văd în timpul zilei.

         Când caleaşca s-a oprit, vizitiul a sărit din ea şi apoi mi-a întins mâna ca să mă ajute să cobor. Din nou, n-am putut să nu observ formidabila lui putere. De fapt, mâna lui părea o menghină de oţel şi ar fi putut să o zdrobească oricând pe a mea, dacă ar fi vrut. Apoi îmi coborî bagajele şi le aşeză alături de mine, care mă aflam în apropierea unei uşi mari şi vechi, ţintuită cu piroane. Am putut vedea, în ciuda lipsei de lumină, că piatra era sculptată masiv, însă vremea şi intemperiile distruseseră, în cea mai mare parte, sculpturile. Cum stăteam, vizitiul sări pe capră, smuci hăţurile, caii porniră în grabă şi întreg calabalâcul dispăru sub unul dintre frunzarele întunecate.

         Stăteam în tăcere, neştiind ce să fac. Nici un clopoţel sau un ciocănaş de bătut în uşă; prin pereţii mohorâţi şi prin ferestrele negre nu era de crezut că vocea mea putea pătrunde. Aşteptarea mi se păru fără sfârşit, simţii iar spaima şi îndoielile îngrămădindu-se în mine. Pe ce tărâm nimerisem şi printre ce soi de oameni? În ce aventură primejdioasă mă băgasem? Era oare un incident obişnuit în viaţa unui secretar de avocat să fie trimis aici ca să explice unui străin cum se cumpără o proprietate la Londra? Secretar de avocat! Minei nu i-ar fi plăcut asta. Avocat, da, căci chiar înainte de a fi părăsit Londra îmi sosise vestea că trecusem cu succes examenul şi că eram acum avocat plin! Începui să mă frec la ochi şi să mă ciupesc, ca să văd dacă sunt treaz.

         Mi se părea că trec printr-un coşmar oribil, aşteptam să mă deştept numaidecât şi să mă pomenesc acasă la mine, în clipa când zorile luminează cu încetul ferestrele; să simt iar dimineaţa, după o zi de muncă istovitoare. Dar ciupiturile mă dureau, ochii nu mă înşelaseră. Eram cât se poate de treaz, în creierul Carpaţilor. Tot ce puteam face era să mă înarmez cu răbdare şi să aştept revărsatul zorilor.

         Când tocmai ajunsesem la această concluzie, îmi răsună în urechi sunetul unor paşi grei în spatele uşii masive şi văzui printre picături sclipirea unei lumini care se apropia. Urmă zgomotul lanţurilor şi zăngănitul zăvoarelor mari, trase. O cheie se întoarse în broască scrâşnind puternic, ca după o îndelungată nefolosinţă, şi uşa cea mare se urni.

         În pragul uşii stătea un bătrân înalt, cu obrajii raşi, dar cu o mustaţă lungă şi albă, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, fără o pată de culoare. Ţinea în mână o lampă străveche de argint, în care flacăra nu era apărată nici de sticlă, nici de vreun glob, ci îşi azvârlea pâlpâirea lungă în întuneric, în curentul uşii deschise. Cu un gest curtenitor al mâinii drepte, bătrânul mă pofti să intru, vorbindu-mi într-o engleză excelentă, însă cu o intonaţie bizară:

         — Fii binevenit în casa mea! Intră de bunăvoie, nesilit de nimeni.

         Nu făcu un pas să mă întâmpine, ci rămase ca o statuie, ca şi cum gestul de bun venit l-ar fi preschimbat într-o stană de piatră. Totuşi, de-abia trecusem pragul, că veni grabnic spre mine, îmi înşfăcă zdravăn mâna într-o strânsoare care mă crispă de durere, senzaţie pe care nu mi-o micşoră faptul că mâna lui părea rece ca gheaţa, mai degrabă mâna unui mort decât a unui om viu. Spuse din nou:

         — Bun venit în casa mea. Intră de bunăvoie, pleacă precum ţi-o fi voia şi lasă aici puţin din fericirea ce-o aduci.

         Cum îmi strânsese mâna tot atât de tare ca şi vizitiul, căruia nu-i văzusem faţa, pentru o clipă m-a încercat bănuiala că ar putea fi una şi aceeaşi persoană de care am vorbit; ca să mă asigur, l-am întrebat: