Dracula

Capitolul 6

Jurnalul Minei Murray

         24 iulie, Whitby. Lucy m-a întâmpinat la gară, mai drăgălaşă şi mai frumoasă decât oricând, şi pe urmă ne-am dus la hotelul Crescent, unde şi-au reţinut camere. Este un loc încântător. Un râu, numit Esk, străbate o vale adâncă, ce se lărgeşte în apropierea portului. Un viaduct imens, cu picioare înalte, încalecă malurile; când priveşti printre stâlpii săi, priveliştea ţi se pare mai întinsă decât e în realitate. Valea e de un verde fermecător şi e atât de abruptă, încât, când te apleci pe vreo înălţime, nu-i vezi poalele, în afară numai dacă nu stai chiar pe margine. Casele oraşului vechi, situat de cealaltă parte, au toate acoperişurile roşii şi par îngrămădite unele peste altele, ca în gravurile în care vedem Nürnbergul. Drept lângă oraş este ruina abaţiei Whitby, care a fost pustiită de danezi şi care constituie şi scena unde se petrece o parte din Marmion12, şi anume episodul în care tânăra fată este zidită de vie. E o ruină măreaţă, de dimensiuni imense, cu multe unghere romantice; o legendă spune că o femeie în alb apare câteodată la una din ferestre. Între ruine şi oraş se înalţă o altă biserică, cea parohială, înconjurată de un vast cimitir, plin de pietre funerare.

         Acesta este, după părerea mea, locul cel mai pitoresc din Whitby, fiindcă se află chiar deasupra oraşului şi are o vedere minunată asupra portului şi asupra întregului golf, a cărui limbă de pământ ce se pierde în mare se numeşte Kettleness. Aceasta coboară atât de abrupt în dreptul portului, încât o porţiune din mal s-a prăbuşit, iar o parte din pietrele tombale au fost distruse. Într-un loc, o cărăruie nisipoasă trece peste pietrele risipite. Prin cimitir sunt alei cu bănci, unde lumea poposeşte ceasuri întregi ca să privească priveliştea magnifică şi să se bucure de adierea brizei. Voi veni deseori aici să mă aşez şi să lucrez.

         Într-adevăr, chiar de aici scriu în momentul acesta, cu cartea pe genunchi şi trăgând cu urechea la ce tăifăsuiesc trei bătrâni din apropiere. Nu par să fi făcut altceva toată ziua decât să fi stat la taclale aici.

         La picioarele mele se întinde portul, iar mai departe, un zid lung de granit coboară până în mare, făcând la capăt o curbă în mijlocul căreia se află un far, protejat de un zid masiv. Pe latura opusă, acest zid coteşte în sens invers şi la capătul său se află un alt far. Între acestea se deschide priveliştea portului, neaşteptată.

         Este foarte frumos în timpul fluxului, dar când apele se retrag, rămân numai undele Eskului, şerpuind prin nisip, ocolind, ici-colo, câte o stâncă. Dincolo de port, dar tot de partea lui, se întinde, cale de o jumătate de milă, un recif înalt, a cărui culme se află chiar în spatele farului sudic. La capătul acestuia e o geamandură cu clopot, care se leagănă pe vreme rea, cu sunete lugubre. O legendă de pe aceste meleaguri spune că, atunci când se pierde un vapor, clopotul se aude până departe în largul mării. Trebuie să-l întreb pe bătrânul care tocmai se îndreaptă spre mine dacă e adevărat…

         Este un moşneag mucalit. Trebuie să fie tare bătrân, după obrazul plin de creţuri ca scoarţa unui copac. Îmi spune că se apropie de sută şi că era marinar în flota ce pescuia în Groenlanda, când s-a dat bătălia de la Waterloo. Mă tem că e un om foarte sceptic, fiindcă atunci când l-am întrebat de clopotele din mare şi despre femeia în alb, de la mănăstire, mi-a retezat-o scurt:

         — Nu prea cred eu d-alde astea, domnişoară. Toate lucrurile astea s-au dus. Nu zic că n-au fost niciodată, da' pe vremea mea nu mai erau. Merg pentru nou-veniţi, pentru excursionişti şi alţii ca ei, da' nu pentru o tânără domnişoară drăguţă ca dumneata. Ăi de vin pe jos din York sau din Leeds, gata oricând să înfulece heringi afumaţi, să bea ceai şi să ochească vreun chilipir or mai crede, poate. Numa' că mă-ntreb cine-şi mai bate capul să le-ndruge minciuni, nici chiar jurnalele, cât îs ele pline de bazaconii.