Dracula

Capitolul 8

Jurnalul Minei Murray.

         În aceeaşi zi, ora 11 seara. Dar ştiu că sunt obosită! Dacă nu mi-aş fi făcut din jurnalul acesta o datorie, în seara asta n-aş mai scrie un rând. A fost o plimbare agreabilă. După un răstimp, Lucy s-a mai înveselit, cred că pe seama unor văcuţe ce adulmecau spre noi, dintr-un ţarc, producându-ne o teamă straşnică. Cred că am uitat de toate, lăsând la o parte, fireşte, teama, încât am luat-o repede din loc. Odată ajunse în golful Robin Hood, am băut un ceai tare într-un mic han de modă veche, cu vedere drept deasupra stâncilor acoperite de alge de pe plajă. Cred că aşa-numitele „femei de modă nouă” ar fi sărit în sus să ne vadă mâncând cu atâta poftă. Din fericire, bărbaţii sunt mai înţelegători! Apoi ne-am întors către casă, oprindu-ne din când în când ca să ne odihnim, cu inimile încă pline de frica unor tauri sălbatici.

         Lucy era moartă de oboseală şi doream să ne furişăm în pat cât mai repede. Numai că sosi în vizită vicarul cel tânăr, iar doamna Westenra l-a invitat să rămână la cină. Doar eu şi cu Lucy ştim cât ne-am luptat cu Moş Ene; eu am rezistat eroic, îmi pare că într-o bună zi episcopii ar trebui să se întrunească şi să hotărască înfiinţarea unei şcoli de vicari, în care să se predea cum să refuzi invitaţiile la cină, oricât de înfometat ai fi, atunci când sunt de faţă domnişoare care pică de somn.

         Acum Lucy doarme, respirând uşor. E mai rumenă în obraji ca de obicei şi atât de dulce! Dacă domnului Holmwood i-a căzut cu tronc de prima oară când a văzut-o în salon, mă gândesc ce-ar mai zice dacă ar vedea-o în clipa asta! Vreuneia dintre „femeile de modă nouă”, care mai şi scriu, ar trebui să-i vină într-o zi ideea ca bărbaţii şi femeile să aibă voie fiecare să-l privească pe celălalt în timp ce doarme, înainte de a face o cerere în căsătorie sau înainte de a o accepta. Mă bate însă gândul că în viitor femeia asta modernă nu se va mai mulţumi să primească a fi soţie, ci va face singură cererea. O să facă şi mare scofală, nu mă îndoiesc! Asta, drept consolare. Sunt atât de fericită în noaptea asta, văzând că Lucy se simte mai bine! Cred că, în sfârşit, a sărit hopul şi că nu va mai avea necazuri cu crizele ei. Şi aş fi fericită de tot, dacă aş şti că Jonathan…

         11 august. Ora trei dimineaţa. Reiau jurnalul, renunţând să dorm, mă apuc de scris. Sunt prea agitată ca să mai dorm. Ce aventură şi ce experienţă oribilă! Adormisem de îndată ce închisesem caietul… Deodată am sărit din somn, cu un sentiment copleşitor de spaimă şi cu senzaţia că nu am pe nimeni în jur. În odaie era beznă, aşa că nu puteam vedea patul lui Lucy. M-am apropiat de el pe pipăite. Patul era gol. Am aprins un chibrit şi am văzut că Lucy nu era în odaie. Uşa era închisă, însă nu încuiată, după cum o lăsasem. M-am temut s-o trezesc pe maică-sa, care fusese şi aşa destul de suferindă, aşa că am tras pe mine nişte haine şi am şters-o numaidecât după Lucy. Când să ies pe uşă, mi-a trecut prin cap că aş putea să aflu încotro a apucat-o după ce anume îmbrăcase. Capotul ar fi însemnat că a rămas prin casă, rochia, că a plecat mai departe. Dar şi capotul, şi rochiile erau la locul lor. „Slavă Domnului, mi-am zis, nu se poate duce departe numai în cămaşă de noapte.” Am coborât repede scările şi m-am uitat în salon. Nici urmă de Lucy! Atunci, am trecut din odaie în odaie, cu inima cât un purice. Aşa am ajuns la uşa de la intrare, care era deschisă. Lumea din casă o încuie în fiecare seară cu grijă, aşa că m-a cuprins teama ca nu cumva Lucy să fi ieşit aşa cum era. Nu era însă vreme să te gândeşti ce s-a putut întâmpla; vagă, dar copleşitoare, spaima ştergea amănuntele. Am apucat un şal mare şi gros şi am dat buzna afară. Ceasul bătea ora unu când am ajuns la Crescent, unde nu se vedea suflare de om. Am alergat de-a lungul falezei de nord, dar nici aici n-am putut vedea silueta albă pe care o căutam. Sus, pe latura de apus, deasupra cheiului, mi-am aruncat privirile pe faleza cealaltă, de est, a portului cu speranţă sau teamă, nici eu nu mai ştiu bine, ca s-o văd pe Lucy aşezată pe lespedea mortuară favorită. Luna strălucea puternic, dar erau şi nori grei, care au acoperit întreaga scenă într-o dioramă părelnică de beznă şi lumină. O clipă sau două n-am putut vedea nimic, căci bezna norilor acoperise biserica Sf. Maria, cu tot locul din preajmă. Însă când norii trecură am putut vedea din nou ruinele abaţiei, iar mai pe urmă, cu cât se lumina, biserica şi cimitirul. Oboseala nu mi-a fost zadarnică, fiindcă, pe banca noastră preferată, lumina de argint a lunii poleia o siluetă albă ca zăpada, pe jumătate culcată. Norul următor a adumbrit prea repede ca să văd mai mult, mi s-a părut însă că o formă întunecată stătea în spatele siluetei albe, aplecată deasupra ei. Ce era, om sau fiară, n-aş putea spune. N-am mai aşteptat să mă dumiresc, ci am coborât în goană scările până în port, am luat-o de-a lungul pieţei de peşte, până la pod, singurul drum către faleza răsăriteană. Oraşul părea ca mort, nu se vedea ţipenie de om, ceea ce mă bucura, deoarece nu doream s-o vadă nimeni pe Lucy în starea asta. Timpul şi distanţa păreau fără sfârşit, genunchii îmi tremurau, mă sufocam gâfâind pe când urcam treptele fără număr ce duc la abaţie. Trebuie că m-am grăbit din toate puterile şi totuşi îmi simţeam picioarele de plumb şi toate articulaţiile înţepenite. Când am ajuns, în sfârşit, pe culme, am deosebit numaidecât lespedea şi silueta albă, căci se vedeau destul de bine, chiar prin apele întunericului. Şi mai era, fără putinţă de îndoială, ceva lung şi negru, aplecat deasupra siluetei albe, ce stătea pe jumătate culcată. Am strigat cu disperarea spaimei: „Lucy! Lucy!”, iar acel ceva înălţă capul şi i-am putut vedea chipul de ceară şi ochii roşii, scăpărători. Lucy nu-mi răspunse, aşa că am dat fuga la intrarea cimitirului. După ce am ocolit biserica, norul trecuse, razele lunii străluceau puternic şi am putut-o zări pe Lucy, pe jumătate întinsă, cu capul sprijinit de speteaza băncii. Era cu desăvârşire singură şi nu se vedea nici o urmă omenească prin preajmă.