Dracula

Capitolul 23

Jurnalul doctorului Seward

         3 octombrie. Timpul s-a scurs destul de greu în aşteptarea lui Godalming şi a lui Quincey Morris. Profesorul încerca să ne distragă atenţia, făcându-ne să ne preocupăm mereu de câte ceva. Îmi dădeam seama de intenţiile lui bune după privirile pe care le arunca pe furiş, din când în când, spre Harker. Sărmanul om, e doborât de mâhnire şi ţi se face rău să-l priveşti. Toate cele spuse atunci de Profesor prezintă un mare interes. Iată cuvintele sale, din câte îmi aduc aminte:

         — Am studiat în repetate rânduri documentele care mi-au căzut în mână referitoare la acest monstru. Şi, cu cât am studiat mai mult, cu atât mai necesară mi-a apărut nimicirea lui. După cum am aflat din cercetările prietenului meu Arminius, de la Budapesta, în viaţă a fost, într-adevăr, un om deosebit. Soldat, om de stat şi alchimist, alchimia pe atunci fiind cea mai înaltă treaptă a cunoaşterii ştiinţifice.

         Avea o mare inteligenţă, o cultură fără egal şi un suflet care nu cunoştea nici frica, nici remuşcarea. A îndrăznit să ia parte până şi la lecţiile din Scholomance şi nu a rămas domeniu de cunoştinţe din acea vreme pe care să nu-l încerce. La el, puterea inteligenţei a supravieţuit morţii fizice, deşi se pare că memoria nu i-a rămas intactă. În anumite facultăţi mintale a rămas doar un copil, dar creşte, şi unele lucruri, puterile la început, au ajuns acum în stadiu de adult. Este preocupat de experienţe. De când a sosit aici îşi tot încearcă puterea încet, dar sigur. Inteligenţa lui puternică, dar copilărească, lucrează neîncetat. Norocul nostru că a rămas în stadiul pueril, căci dacă ar fi încercat de la început să facă anumite lucruri, ne-ar fi depăşit forţele. Totuşi, este hotărât să izbutească, iar un om care are perspectiva secolelor îşi poate îngădui aşteptarea şi încetineala. Festina lente ar putea fi deviza lui.

         — Nu prea înţeleg, spuse Harker cu greutate. Vorbeşte mai pe înţelesul meu! Cred că durerea îmi înceţoşează mintea.

         Profesorul îi puse cu blândeţe mâna pe umăr:

         — Bine, copile, voi vorbi mai pe înţeles. N-ai văzut, în ultima vreme, cum monstrul şi-a sporit cunoştinţele prin experienţă? Cum s-a folosit de pacientul zoofag pentru a-şi face intrarea în casa prietenului John? Căci vampirul nostru nu poate să-şi facă intrarea decât dacă este invitat de cineva al casei, deşi pe urmă poate intra oricând şi oricum pofteşte. Dar nu aceste lucruri sunt cele mai importante experienţe ale sale.

         Am văzut că la început toate lăzile acestea mari au fost transportate de alţii. Pe atunci el nu se gândise la altceva. Dar, între timp, marea lui inteligenţă de copil creştea şi a început să înţeleagă că poate să-şi transporte singur lăzile. Şi, astfel, a început să ajute la transport şi apoi, când a văzut că nu e greu, a încercat să le transporte pe toate singur. Astfel a înaintat şi şi-a răspândit aceste morminte pe care numai el ştie unde le-a ascuns.

         S-o fi gândit să le îngroape adânc în pământ. Cum nu se serveşte de ele decât noaptea sau ori de câte ori îşi schimbă înfăţişarea, lăzile îi sunt de mare folos şi nimeni nu-i poate afla aceste ascunzători. Dar nu deznădăjdui, copile. Descoperirea aceasta a făcut-o prea târziu! Toate vizuinile sale, cu excepţia uneia singure, au fost deja purificate şi aceasta din urmă va fi şi ea purificată înainte de apusul soarelui, când monstrul nu va mai avea nici un loc unde să se ascundă sau unde să se mişte.

         În timp ce Profesorul vorbea, am tresărit auzind un ciocănit la uşa de la intrare, ciocănitul băiatului cu telegrame. Dintr-o singură mişcare ne-am dus cu toţii în coridor şi Van Helsing, ridicându-şi mâna pentru a face tăcere, făcu câţiva paşi spre uşă şi o deschise. Băiatul îi înmână depeşa. Profesorul închise uşa la loc şi, după ce aruncă o privire pe adresă, o deschise şi o citi cu glas tare: „Atenţie la D. Chiar acum s-a întors de la Carfax grăbit, orele 12.45, şi s-a îndreptat în goană spre sud. Se pare că se duce în recunoaştere şi poate doreşte să vă vadă. Mina.”