Dracula

Capitolul 7

Decupat din The Dailygraph din 8 august (Lipit în jurnalul Minei Murray)

         De la un corespondent Whitby.

         Una dintre cele mai mari şi bruşte furtuni din câte s-au înregistrat vreodată s-a dezlănţuit aici, cu rezultate pe cât de ciudate, pe atât de unice. Zăpuşeala era destul de apăsătoare, dar nu într-un grad neobişnuit pentru luna august. Seara de sâmbătă fusese tot atât de frumoasă ca întotdeauna, şi numeroşi turişti şi-au petrecut ziua vizitând pădurile din Mulgrave, golful lui Robin Hood, Rig Mill, Runswick, Staithes şi împrejurimile oraşului Whitby. Vremea fusese deosebit de frumoasă până către seară, când unora dintre bârfitorii care frecventează cimitirul din East Cliff, aşezat pe o înălţime ce domină împrejurimile şi de unde supraveghezi marea, le-a fost subit atrasă atenţia de nişte „coada iepei”, nori înalţi, ce se ridicau către nord-vest. Vântul bătea slab dinspre sud-vest, ceea ce dă în limbaj barometric „nr. 2: briză uşoară”. Paznicul de coastă a raportat numaidecât, iar un pescar bătrân care ţine minte semnele vremii de mai bine de jumătate de veac, la East Cliff, a prevestit cu patos că va începe o furtună năprasnică. Mai mulţi căpitani hotărâră singuri ca „harabaua lor de cărbuni” sau „catârul”, după categoria vasului respectiv, să rămână în port până ce va trece furtuna. Vântul a slăbit cu totul în timpul serii şi către miezul nopţii domneau acel calm nepăsător, acea zăpuşeală a căror intensitate, la apropierea furtunii, umplu de nelinişte firile sensibile. Pe mare sclipeau puţine lumini, fiindcă până şi vasele de coastă, care în mod obişnuit nu se dezlipesc de ţărm, ţineau largul, nu se vedeau decât puţine vase de pescuit. Singura navă care se distingea clar era un schooner străin, cu toate pânzele desfăcute, care părea a se îndrepta spre vest. Tot timpul cât rămase la vedere, imprudenţa sau ignoranţa ofiţerilor care îl comandau a constituit o temă nesecată de discuţie şi li s-a semnalat din port să strângă pânzele în faţa primejdiei. Înainte de căderea nopţii a mai fost văzut cu pânzele legănându-se leneş pe valuri.

         Liniştit ca un vapor pictat pe un ocean pictat.14

         Puţin după miezul nopţii, un zgomot ciudat se ridică din mare, iar în văzduhuri răsună un bubuit ciudat, stins şi sec.

         Atunci, fără veste, izbucni furtuna. Cu o iuţeală ce părea în acea clipă de necrezut şi chiar şi acum imposibil de înţeles, întreaga înfăţişare a firii se clătină brusc. Talazurile se ridicară furioase, fiecare mai înalt decât cel precedent, astfel încât în puţine minute întregul luciu al mării era ca un monstru ce urla, gata să înghită totul.

         Valurile cu creste de spumă băteau nebuneşte peste nisipul culcat sau în panta ţărmului; altele se spărgeau de diguri, iar spuma lor acoperea luminile farurilor ce stau de strajă la capătul fiecăruia din cele două cheiuri ale portului Whitby. Vântul mugea ca tunetul şi bătea cu atâta putere, încât chiar oamenii voinici abia se ţineau pe picioare când nu îmbrăţişau stâlpii de fier. Adăugându-se acestor primejdii, valuri de ceaţă de pe mare, din larg, nori umezi treceau ca nişte fantome, atât de reci, de întunecoşi şi de îngheţaţi, încât nu trebuia decât un mic efort de imaginaţie ca să-ţi închipui că duhurile celor pieriţi în valuri întindeau mâini lipicioase de mort după fraţii pe care-i pierduseră şi că nu numai unul dintre aceştia clănţăniseră de groază când îi cuprinseseră aripile ceţii. Peisajul ce se revela astfel era de o nemăsurată măreţie şi de un interes nesfârşit, marea, ridicând munţi de valuri, arunca spre cer jerbe de spumă albă, pe care vântul le risipea în văzduh; ici-colo, câte un vas de pescuit cu pânzele zdrenţuite, săltând înnebunit pe crestele valurilor, sau zborul alb al câte unui pescăruş, pasărea furtunii. În vârful falezei răsăritene, noul proiector aştepta să fie experimentat, căci nu fusese încă încercat. Servanţii ce-l aveau în sarcină îl puseră la punct şi, în clipele când zidul de pâclă se destrăma, mătura cu razele sale suprafaţa mării. O dată sau de două ori aduse servicii efective, când vreun vas de pescari, cu marginea bordului sub apă, se precipita spre port, cu ajutorul luminilor, ferindu-se de riscul de a se izbi de stâncile digului. Şi de fiecare dată când un vas ajungea în siguranţă în port, mulţimea scotea un ţipăt de bucurie, un strigăt ce părea pe moment că împrăştie ceaţa şi care îndată se pierdea în zarvă. Curând, proiectorul descoperi la o oarecare distanţă un schooner, cu toate pânzele ridicate, probabil acelaşi vas ce fusese remarcat mai devreme, în cursul serii. În acel moment, vântul se întoarse spre răsărit, iar oamenii de pe faleză fremătară de groază, dându-şi seama în ce cumplită primejdie se afla. Între schooner şi port se întindea marele recif de care se zdrobiseră atâtea nave de-a lungul vremii şi, cum vântul bătea într-acolo, părea cu neputinţă ca vasul să-şi mai facă intrarea în port. Era ceasul fluxului, dar valurile erau atât de înalte, încât, atunci când se spărgeau, vedeai parcă în scobitura lor fundul mării, iar schooner-ul, cu toate pânzele sus, înainta atât de repede încât, cum zic lupii de mare, „trebuia să ajungă undeva, fie şi numai în iad”.