Dracula

Capitolul 16

Jurnalul doctorului Seward (continuare)

         Era douăsprezece fără un sfert când am pătruns în cimitir, escaladând zidul cel scund. Noaptea era întunecoasă, doar pe alocuri, printre spărturile de nori grei care alunecau pe cer, străbătea câte o sclipire de lună. Mergeam destul de aproape unul de celălalt, doar Van Helsing se afla puţin mai în faţă, deoarece ne arăta drumul. Când ne-am apropiat de cavou, l-am privit cu atenţie pe Arthur, căci mă temeam ca nu cumva să-l tulbure apropierea de un loc încărcat cu amintiri atât de dureroase; dar el se stăpânea destul de bine.

         Profesorul descuie uşa şi, văzând că noi şovăim dintr-un motiv sau altul, trecu peste acest moment dificil, intrând el însuşi primul. L-am urmat cu toţii şi am închis uşa. Apoi el aprinse un felinar orb şi arătă spre sicrie. Arthur făcu câţiva paşi, şovăind; Van Helsing mi se adresă:

         — Ai fost cu mine ieri aici. Se afla trupul domnişoarei Lucy în sicriul acela?

         — Da.

         Profesorul se întoarse către ceilalţi şi spuse:

         — Aţi auzit; şi totuşi există cineva care nu mă crede.

         Luă şurubelniţa şi ridică din nou capacul sicriului. Arthur privea, foarte palid, dar nu scotea un cuvânt; când capacul fu ridicat, Arthur făcu câţiva paşi înainte. Van Helsing trase şina de plumb. Am privit cu toţii, apoi ne-am retras înspăimântaţi.

         Sicriul era gol!

         Timp de câteva minute, niciunul dintre noi nu rosti vreun cuvânt. Tăcerea fu întreruptă de Quincey Morris:

         — Profesore, am toată încrederea în dumneata. Tot ceea ce îţi cer este cuvântul de onoare. Este cumva opera dumitale?

         — Vă jur pe tot ce am mai sfânt că nu am mişcat-o şi nici măcar nu am atins-o. Iată ce s-a întâmplat: cu două nopţi în urmă, prietenul meu Seward şi cu mine am venit aici, cu intenţii bune, credeţi-mă. Am deschis acest sicriu, care pe atunci era sigilat, şi l-am găsit gol, ca şi acum. Apoi am aşteptat şi am văzut ceva alb umblând pe sub copaci. A doua zi am venit aici ziua. Ea se afla acolo. Aşa este sau ba, prietene John?

         — Aşa este.

         — În noaptea următoare am venit la timp. Lipsea încă un copilaş, dar l-am găsit nevătămat printre morminte, slavă Domnului! Ieri am venit aici înainte de apusul soarelui, căci la apus morţii vii se pot mişca. Am aşteptat aici toată noaptea până la răsăritul soarelui, dar nu am văzut nimic. Asta, cu siguranţă, din pricină că pusesem pe la încuietorile uşilor usturoi şi alte lucruri pe care morţii vii nu le suferă şi de care se feresc. Azi-noapte nu a avut loc nici un exod, aşa că în seara asta, înainte de apusul soarelui, am îndepărtat usturoiul şi celelalte lucruri. Şi aşa se face că am găsit sicriul gol. Mai daţi-mi o clipă ascultare. Până acum s-au petrecut multe lucruri stranii, dar aşteptaţi cu mine afară, fără să ne facem văzuţi sau auziţi, şi veţi vedea şi alte lucruri cu mult mai stranii. Aşadar, şi spunând acestea trase geamul orb al felinarului, acum să mergem afară.

         Profesorul deschise uşa, noi am ieşit unul câte unul, iar el la urmă, încuind uşa după el.

         Ah! Ce curat şi proaspăt părea aerul nopţii după spaima pe care am tras-o în cavou! Fiecare în felul lui era solemn şi copleşit. Arthur era tăcut şi vedeam cum se străduia să dezlege rostul şi miezul misterului. Şi eu eram destul de liniştit şi pe jumătate hotărât să las deoparte orice îndoială şi să accept concluziile lui Van Helsing. Quincey Morris era flegmatic, ca omul care acceptă totul cu un curaj rece, mergând până la orice risc.