Dracula

Capitolul 9

Scrisoare de la Mina Harker către Lucy Westenra Budapesta

         24 auccgust.

         P reascumpa mea Lucy, Ştiu că eşti nerăbdătoare să afli tot ce s-a întâmplat de când ne-am despărţit în gara de la Whitby. Ei bine, draga mea, am sosit cu bine la Hull, am luat vaporul către Hamburg, iar de acolo trenul care m-a adus aici. De-abia dacă-mi amintesc ceva de pe drum, lăsând deoparte gândul că aveam să-l întâlnesc pe Jonathan, că trebuia să-l îngrijesc şi că, prin urmare, trebuia să dorm cât mai mult, ca să fiu odihnită… L-am găsit pe scumpul meu Jonathan atât de slab, de palid şi de plăpând!

         Nu-i mai citeai în ochi hotărârea, iar de pe chip i se ştersese acel aer de demnitate liniştită, de care ţi-am mai vorbit. E numai umbra lui şi nu-şi mai aminteşte nimic din ce i s-a întâmplat în ultima vreme. Cel puţin aşa vrea să mă facă să cred, şi nici eu nu-l întreb nimic. A primit o lovitură cumplită şi mă tem că şi-ar pune mintea la grea încercare dacă ar încerca să-şi reamintească. Sora Agatha, o fiinţă minunată şi o infirmieră înnăscută, mi-a repetat că în timpul delirului a spus lucruri îngrozitoare. Aş fi dorit să-mi povestească despre ce era vorba; s-a mărginit să facă semnul crucii, spunându-mi că nu va vorbi niciodată, că aiurările bolnavului erau taina Domnului şi că, dacă prin vocaţie o infirmieră trebuie să le asculte, ea trebuie şi să le păstreze secretul.

         În clipa asta stau la căpătâiul lui şi-i privesc chipul, în timp ce doarme. Se trezeşte!… Când s-a trezit, mi-a cerut haina, căci dorea să ia ceva din buzunar. Am chemat-o pe sora Agatha şi ea i-a adus toate lucrurile. Am văzut că printre ele era caietul lui cu însemnări şi eram pe punctul să-i cer voie să mă uit şi eu prin el. Ştiam că pot găsi acolo vreo explicaţie a stării în care se afla şi presupun că mi-a citit dorinţa în ochi, fiindcă m-a rugat să mă duc o clipă la fereastră: avea nevoie de un moment de singurătate. Când m-a rechemat şi m-am reîntors, mi-a vorbit pe un ton foarte solemn, ţinând mâna peste caiet.

         — Wilhelmina, am ştiut că urmează ceva extrem de serios, căci nu mă mai chemase pe numele întreg de când mă ceruse în căsătorie, cunoşti, scumpa mea, ce păreri am despre încrederea dintre soţ şi soţie: fără nici un ascunziş, fără nici un secret. Am primit o mare lovitură şi, când încerc să înţeleg ce s-a întâmplat, simt că începe să se învârtă lumea cu mine şi nu mai sunt sigur dacă toate s-au întâmplat sau sunt numai aiurările unui nebun. Ştii că am suferit de febră cerebrală, ceea ce e totuna cu a fi nebun. Secretul este aici, iar eu nu doresc să-l cunosc. Vreau să-mi pecetluiesc cu el viaţa, dimpreună cu căsătoria noastră.

         Căci, draga mea, ne vom căsători de îndată ce vor fi gata formalităţile. Eşti, deci, dispusă, Wilhelmina, să-mi împărtăşeşti ignoranţa? Iată caietul. Ia-l şi păstrează-l, citeşte-l dacă vrei, dar nu-mi vorbi de el niciodată; în afară numai dacă într-adevăr vreo obligaţie solemnă nu mă va sili să mă întorc la acele ceasuri amare, adormit sau treaz, teafăr sau nebun.

         Căzu epuizat pe pernă; am pus carnetul sub pernă; iar pe el l-am sărutat. I-am cerut sorei Agatha s-o roage pe sora superioară să ne oficieze căsătoria astăzi după-amiază, iar acum îi aştept răspunsul…

         A revenit şi mi-a spus că s-a trimis după castelanul bisericii anglicane. Vom fi căsătoriţi într-o oră sau de îndată ce se va trezi Jonathan…

         Lucy, momentul a sosit şi a şi trecut. Mă simt foarte mişcată, dar fericită, ah, cât de fericită! Jonathan s-a deşteptat puţin după un ceas, totul era pregătit, iar el stătea ridicat între perne. A spus „da” cu tărie şi prestanţă. Eu abia puteam vorbi; inima îmi bătea atât de puternic, încât chiar vorbele păreau că mă înăbuşă.