Dracula

Capitolul 12

Jurnalul doctorului Seward

         18 septembrie. Am plecat numaidecât la Hillingham şi am ajuns devreme. Am lăsat trăsura la intrarea în curte şi am pornit singur pe alee. Am ciocănit încet şi am sunat cât de uşor am putut, ca să nu stric somnul lui Lucy şi al mamei sale, ci să fiu auzit numai de servitoare. După un timp, neprimind nici un răspuns, am ciocănit şi am sunat din nou, şi iar n-am primit nici un răspuns. Am blestemat lenea servitoarelor, care mai trândăveau în pat la ora asta, căci era zece dimineaţa şi am sunat şi am bătut din nou, mai puternic, dar tot în zadar. Mai înainte, aruncasem vina asupra servitoarelor, acum mă apucă o spaimă nemaipomenită.

         Tăcerea asta dezolantă nu era cumva încă o verigă în lanţul care se strângea necruţător în jurul nostru? Era oare, într-adevăr, o casă a morţii, în care intram prea târziu? Ştiam că fiecare minut şi fiecare clipă ce treceau puteau să însemne tot atâtea ceasuri de primejdie pentru Lucy, dacă ar fi căzut din nou într-una din oribilele ei recidive, aşa că dădeam ocoluri grăbite casei, căutând vreo intrare deschisă.

         Nu era chip să intru. Toate uşile şi ferestrele erau închise şi zăvorâte şi mă întorceam derutat către verandă, când auzii tropotul iute al copitelor unui cal. Trăsura se opri la poartă şi din ea sări Van Helsing. Când mă văzu, suspină uşurat:

         — Tu eşti? Ai venit la timp. Cum se simte? Mai e timp? N-ai primit telegrama mea?

         I-am răspuns, pe cât de repede şi de coerent am fost în stare, că primisem telegrama abia în cursul dimineţii şi că nu pierdusem nici un minut, dar că nu putusem face nimic, fiindcă nu mă auzea nimeni din casă. Rămase o clipă tăcut, apoi se descoperi, şoptind cu o voce gravă:

         — Atunci mă tem că am ajuns prea târziu. Facă-se voia Domnului! Apoi, cu obişnuita sa energie, continuă: Haide! Dacă nu e nici un mijloc de intrare, trebuie să ni-l facem. Timpul nu aşteaptă!

         Am trecut amândoi în dosul casei, unde era o ferestruică. Profesorul scoase din trusă un ferăstrău chirurgical şi, lucrând împreună cu mine, tăie barele de fier ce ţineau închisă fereastra. Apoi, cu un cuţitaş, am deschis zăvorul şi am împins geamul. L-am ajutat pe Profesor să se strecoare şi l-am urmat. În bucătărie nu era nimeni şi nici în odăile de serviciu care se învecinau.

         Trecurăm prin toate camerele de la parter şi în sufrageria pe care o luminau câteva raze ce treceau prin jaluzele le-am găsit pe cele patru slujnice zăcând pe podele. Nu erau moarte, căci horcăiau, iar mirosul acru de laudanum, răspândit prin încăpere, nu lăsa nici un dubiu asupra stării în care se aflau. Van Helsing şi cu mine ne-am aruncat o privire şi, înainte să trecem mai departe, Profesorul îmi spuse: „Ele pot să mai aştepte”, şi urcarăm către dormitorul lui Lucy. Am aşteptat o clipă în faţa uşii, însă nu se auzea nici un zgomot. Atunci, cu feţe palide şi mâini tremurătoare, am deschis încet uşa, intrând în odaie.

         Cine ar putea să descrie ce am văzut? Pe pat zăceau două femei, Lucy şi maică-sa. Aceasta din urmă era pusă la perete şi învelită cu un cearşaf alb, ale cărui margini, mişcate de curentul ce intra prin geamul spart, îi descopereau chipul livid, împietrit de groază. Alături de ea zăcea Lucy, cu obrajii albi şi mai schimonosiţi.

         Coroana de flori pe care o purtase în jurul gâtului se găsea pe pieptul mamei ei, iar pe gâtul dezvelit se vedeau mai bine cele două răni mici, cu marginile îngrozitor de albe şi de zdrelite. Fără să spună o vorbă, profesorul se aplecă deasupra patului, până ce aproape că atinse cu fruntea pieptul sărmanei Lucy; după ce o ascultă timp de o clipă, se ridică repede şi-mi strigă sărind în picioare: