Dracula

Capitolul 25

Jurnalul doctorului Seward

         11 octombrie, seara. Jonathan Harker m-a rugat să notez aceste lucruri, deoarece, după câte spune el, nu se află la înălţimea acestei misiuni şi avem nevoie de însemnări fidele.

         Cred că niciunul dintre noi nu a fost surprins când am fost invitaţi s-o vedem pe doamna Harker cu puţină vreme înainte de apusul soarelui. În ultima vreme am început să înţelegem că răsăritul şi asfinţitul sunt pentru ea momente de stranie libertate, când eul ei de altădată se poate manifesta fără să fie subjugat de o forţă dominantă, care s-o îndemne sau s-o oprească de la acţiune. Această stare de spirit sau această condiţie începe aproape cu o jumătate de oră înainte de momentul răsăritului sau apusului de soare şi durează până când soarele se înalţă pe cer sau până când norii mai sunt încă împurpuraţi de razele ce mai străbat deasupra orizontului. La început apare un fel de condiţie negativă, de parcă s-ar desface o legătură, apoi urmează repede libertatea absolută.

         Când, totuşi, libertatea încetează, revenirea sau recidiva vine rapid, precedată numai de un interval de tăcere pregătitoare.

         Astă-seară, când ne-am întâlnit, doamna Harker părea oarecum constrânsă şi pe chip i se vedeau toate semnele unei lupte interioare, pe care eu am atribuit-o efortului violent din primul moment de libertate. Totuşi, după câteva minute, îşi căpătă deplina stăpânire de sine. Atunci, făcând semn soţului ei să se aşeze pe sofaua unde se afla ea întinsă, ne rugă să ne aducem scaunele mai aproape. Luând mâna soţului ei într-ale sale, doamna Harker începu:

         — Suntem cu toţii laolaltă în libertate poate pentru ultima oară! Ştiu, dragul meu, ştiu că tu vei fi alături de mine mereu, până la sfârşit.

         Aceste cuvinte au fost adresate soţului ei, care, cum am văzut cu toţii, îi strângea mâinile.

         — Dimineaţă vom porni să ne îndeplinim datoria şi numai Dumnezeu ştie câte ne mai pot aştepta. Veţi fi atât de buni şi mă veţi lua cu voi. Ştiu că voi, bărbaţi bravi şi cinstiţi, veţi face tot ce omeneşte este posibil pentru o biată femeie slabă, al cărei suflet este poate pierdut, nu, nu, nu încă, dar în orice caz se află în grea primejdie. Dar nu trebuie să uitaţi că eu nu sunt la fel ca voi. Am în sânge şi în suflet o otravă care mă poate distruge, care mă va distruge cu siguranţă dacă nu primesc ajutor. O, prieteni, ştiţi şi voi, la fel ca mine, că este în joc sufletul meu. Şi deşi ştiu că există o ieşire, nici voi, nici eu nu trebuie s-o apucăm pe acest drum!

         Ea ne privi pe rând, rugător, începând şi terminând cu soţul ei.

         — Despre ce drum este vorba? Întrebă Van Helsing răguşit. Care este drumul pe care noi nu trebuie, nu avem voie, s-o apucăm?

         — Acela de a muri numaidecât, fie de mâna mea, fie de mâna altcuiva, mai înainte de a se fi săvârşit răul cel mare. Ştiu şi eu, ca şi voi, că, odată moartă, mi-aţi putea elibera spiritul nemuritor, aşa cum aţi procedat cu sufletul sărmanei Lucy. Dacă n-ar fi vorba decât de moarte, n-aş şovăi să mor acum, pe loc, în mijlocul prietenilor care mă iubesc. Dar moartea nu este totul.

         Nu pot să cred că atunci când mai avem speranţe şi o sarcină amară de îndeplinit, moartea reprezintă voinţa lui Dumnezeu. De aceea, eu renunţ la certitudinea odihnei eterne şi pornesc în întunericul care ascunde poate cele mai negre lucruri din lumea de aici şi din lumea Infernului!

         N-am scos nici un cuvânt; simţeam că acesta nu este decât un indiciu. Pe chipurile celorlalţi se citea încordarea, iar Harker devenise pământiu. El bănuia poate mai bine decât noi toţi ce avea să urmeze. Ea continuă: