Dracula

Capitolul 22

Jurnalul lui Jonathan Harker

         3 octombrie. Trebuie să fac ceva, altfel înnebunesc, aşa că îmi scriu jurnalul. Acum este ora şase. Urmează să ne întâlnim în birou peste jumătate de oră şi să mâncăm ceva, căci atât doctorul Van Helsing, cât şi doctorul Seward spun că trebuie să mâncăm pentru a putea lucra cu toate forţele.

         Când doctorul Van Helsing şi doctorul Seward s-au înapoiat de la sărmanul Renfield, am analizat cu gravitate ce aveam de făcut. Mai întâi, doctorul Seward ne-a spus că atunci când el şi doctorul Van Helsing coborâseră în camera de jos îl găsiseră pe Renfield zăcând chircit pe podea. Chipul îi era zdrobit şi acoperit de răni, iar oasele gâtului îi erau sfărâmate.

         Doctorul Seward l-a întrebat pe îngrijitorul de serviciu, în coridor, dacă auzise ceva. Acesta i-a spus că şedea pe un scaun pe jumătate moţăind, când a auzit voci în cameră şi apoi Renfield exclamase cu glas tare, de câteva ori: „Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule!” După aceea se auzise zgomotul unei prăbuşiri, şi când a intrat în cameră l-a găsit zăcând pe podea, cu faţa în jos, aşa cum îl văzuseră doctorii. Van Helsing l-a întrebat dacă auzise „voci” sau „o singură voce”, dar paznicul i-a răspuns că nu putea spune precis: la început i se păruse că erau doi, dar, cum nu era nimeni în cameră, ar fi putut să fie doar un singur glas. Putea să jure, dacă i se cere, că bolnavul rostise „Dumnezeule!”.

         Când am început să discutăm problema următorului pas pe care aveam să-l facem, primul lucru hotărât a fost să-i acordăm Minei toată încrederea şi să nu i se mai ascundă nimic, oricât de dureros ar fi. Ea însăşi a fost de acord cu această hotărâre înţeleaptă şi ţi se face milă să o vezi atât de curajoasă şi totuşi atât de îndurerată, în culmea disperării.

         — Nu trebuie să mai existe nici un secret, ne-a spus ea. Vai! Au existat prea multe până acum. Şi, de altfel, nimic pe lume nu mă poate îndurera mai mult decât am suferit până acum! Toate câte se vor întâmpla îmi vor da noi speranţe şi curaj!

         Van Helsing a privit-o drept în ochi şi i-a spus dintr-odată, deşi cu calm:

         — Dar, scumpă doamnă Mina, după cele ce s-au întâmplat, dacă nu te temi pentru dumneata, atunci nu te temi pentru ceilalţi?

         — Ah, nu, căci m-am hotărât!

         — Ce ai hotărât? A întrebat-o el blând.

         — Dacă aflu în mine, şi mă voi urmări cu toată silinţa, vreun pericol pentru cei pe care îi iubesc, voi muri!

         — Nu cumva te gândeşti la sinucidere? A întrebat-o Profesorul, răguşit.

         — Ba da. Dacă nu se va afla nici un prieten care să mă iubească, care să mă scutească de o asemenea suferinţă şi de un efort atât de deznădăjduit!

         — Copila mea, dacă ar fi spre binele dumitale, un asemenea om există. Aş găsi înţelegere la Dumnezeu oferindu-ţi o atare eutanasie, chiar şi în această clipă. Dar, copila mea…

         O clipă păru că se sufocă şi un suspin adânc i s-a ridicat în gât, dar şi l-a înăbuşit şi a continuat:

         — Se află pe aici unii care s-ar aşeza între dumneata şi moarte. Nu trebuie să mori. Nu trebuie să mori de mâna cuiva şi cu atât mai mult de propria ta mână. Până când cel care ţi-a pângărit viaţa nu moare cu adevărat, dumneata nu trebuie să mori. Căci atâta vreme cât el se află încă printre morţii vii, moartea dumitale te va transforma în ceea ce este el. Nu, dumneata trebuie să trăieşti! Trebuie să lupţi şi să te străduieşti, chiar dacă moartea ţi-ar părea o binefacere neasemuită. Trebuie să lupţi cu însăşi moartea, deşi ea poate să sosească în clipe de suferinţă sau de bucurie, ziua sau noaptea, în clipe de siguranţă sau de pericol! Pe sufletul tău viu, îţi poruncesc să nu mori, nici să nu gândeşti la moarte, până nu va trece marea primejdie.