Dracula

Capitolul 15

Jurnalul doctorului Seward (continuare)

         Timp de câteva clipe am fost cuprins de o adevărată furie, de parcă, ea fiind în viaţă, ar fi pălmuit-o pe obraz pe Lucy. Am lovit cu putere în masă, m-am ridicat şi i-am spus:

         — Ai înnebunit, doctore Van Helsing?

         El îşi înălţă capul, mă privi şi, ca prin minune, blândeţea de pe chipul lui îmi mai potoli mânia.

         — Aş vrea să fi înnebunit, îmi răspunse. Nebunia mi se pare uşor de îndurat în comparaţie cu un asemenea adevăr. O, prietene, de ce crezi că am ocolit atâta, de ce crezi că mi-a trebuit atâta timp pentru a-ţi spune un lucru atât de simplu? Oare pentru că te urăsc şi te-am urât toată viaţa? Pentru că am vrut să te fac să suferi? O, nu!

         — Iartă-mă, i-am spus.

         — Pentru că am vrut să mă port cu blândeţe anunţându-ţi această veste, prietene, căci ştiu că ai iubit-o pe doamna aceea atât de gingaşă. Şi totuşi, nu-ţi cer să mă crezi. Diseară îţi voi dovedi acest lucru. Ai curajul să vii cu mine?

         Am cam şovăit. Văzându-mă că ezit, îmi spuse:

         — Logica e simplă, căci de data asta nu mai e vorba de logica unui nebun. Iată propunerea mea. Mai întâi să mergem să-l vedem pe copil la spital. Doctorul Vincent, de la North Hospital, unde, după cum spun ziarele, se află acel copil, îmi este prieten şi cred că şi prietenul dumitale, de vreme ce aţi făcut amândoi studiile la Amsterdam. În caz că nu le va permite unor prieteni să vadă bolnavul, o va face pentru doi oameni de ştiinţă. Nu-i vom spune altceva decât că dorim să studiem cazul. Şi pe urmă…

         — Şi pe urmă?

         Scoase o cheie din buzunar şi mi-o întinse.

         — Şi pe urmă, dumneata şi cu mine ne vom petrece noaptea în cimitirul unde se află Lucy. Asta e cheia de la cavou. Am luat-o de la paznic pentru a i-o da lui Arthur.

         Am simţit că mă părăsesc puterile, căci presimţeam că ne aşteaptă un calvar înspăimântător. Nu puteam totuşi face nimic, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus că ar fi cazul să ne grăbim, deoarece după-amiaza se apropia de asfinţit…

         L-am găsit pe copil treaz. Dormise şi mâncase câte ceva şi, în general, îi mergea bine. Doctorul Vincent i-a scos bandajul de la gât şi ne-a arătat înţepăturile. Nu încăpea nici o îndoială, erau asemănătoare cu cele de pe gâtul lui Lucy. Erau mai mici şi foarte proaspete. Nimic altceva. L-am întrebat pe Vincent care ar fi, după părerea lui, cauzele şi mi-a răspuns că trebuie să fie vorba de muşcătura vreunui animal, vreun şobolan, pesemne. Dar era înclinat să creadă că e vorba de unul dintre liliecii atât de numeroşi pe colinele dinspre nord ale Londrei.

         — Printre atâţia lilieci inofensivi, spuse el, poate exista vreun specimen dinspre sud, aparţinând unei specii mai primejdioase. L-o fi adus vreun marinar şi o fi reuşit să scape. Sau o fi vreun pui scăpat de la Grădina Zoologică, sau vreunul din rasa vampirilor. Ştiţi, se întâmplă şi asemenea lucruri. Nu mai departe de acum zece zile a scăpat un lup care a fost semnalat, pare-mi-se, pe aici.

         O săptămână mai târziu, copiii de pe maidan şi de pe toate aleile nu se mai jucau de-a nimic altceva decât de-a Scufiţa Roşie, până când a venit grozăvia asta de „Doamnă însângerată”, care pentru ei a constituit o adevărată sărbătoare. Chiar şi prichindelul ăsta, când s-a trezit astăzi, a întrebat-o pe soră dacă poate să plece. Când sora l-a întrebat de ce vrea să plece, i-a spus că vrea să se joace cu „Doamna însângerată”.