Dracula

Capitolul 4

Jurnalul lui Jonathan Harker (continuare)

          — M-am deşteptat în patul meu. Dacă totul n-a fost un vis, atunci contele trebuie că m-a adus aici. Încerc să mă dumiresc şi nu pot ajunge la nici un rezultat cert. De unele lucruri puteam fi sigur, după anumite mici semne, ca de pildă modul cum îmi fuseseră împăturite hainele, altfel decât obişnuiesc eu. În schimb, îmi stătuse ceasul, pe care nu uit niciodată să-l întorc înainte de culcare. În fine, alte detalii. Dar toate acestea nu dovedesc altceva decât că, dintr-o cauză sau alta, mă comportasem altfel ca de obicei.

         De un singur lucru îmi pare bine şi anume că, dacă m-a adus aici şi m-a aşezat în pat, contele trebuie să fi fost foarte grăbit, căci nu mi-a umblat prin buzunare. Sunt sigur că, dacă mi-ar fi găsit jurnalul, nu l-ar fi putut descifra, dar nici nu s-ar fi mulţumit cu atât. Mi l-ar fi luat sau l-ar fi distrus, Rotindu-mi privirile prin această odaie în care am tras atâtea spaime, mă simt totuşi la adăpost, căci nu cunosc nimic mai oribil decât blestematele acelea de femei care aşteptau, care aşteaptă să-mi bea sângele.

         18 mai. Voiam să revăd odaia aceea în plină zi, fiindcă trebuie să aflu adevărul. Dar am găsit încuiată uşa din capul scărilor. Fusese fixată cu forţa în canaturi, ceea ce lăsase urme pe lemnărie. Cuiul de la zăvor nu era pus, însă uşa era încuiată pe dinăuntru. Mă tem, deci, că n-am visat şi că va trebui să ţin seama de asta.

         19 mai. Am căzut, cu siguranţă, într-o capcană. Noaptea trecută, contele mi-a cerut, cu glasul cel mai suav, să scriu trei scrisori, una în care să spun că treburile mele pe aici sunt pe sfârşite şi că voi pleca spre casă peste câteva zile, o alta că voi pleca a doua zi şi o a treia că am plecat de 1a castel şi că am sosit la Bistriţa. M-aş fi revoltat din toată inima, dar am simţit că în actuala stare de lucruri ar fi fost nebunie curată să mă cert pe faţă cu contele, când sunt cu totul în puterea lui, iar a-l refuza ar fi însemnat să-i trezesc bănuieli şi să-l înfurii.

         Ştie şi el că ştiu prea multe şi că viaţa mea constituie o primejdie pentru el; singura mea şansă este să câştig timp în aşteptarea altui prilej prielnic. Între timp, întâmplarea mă poate salva. Îi citeam în ochi ceva din mânia cumplită cu care o aruncase cât colo pe femeia cu plete de aur. Îmi explica tocmai că serviciile de poştă sunt rare şi nesigure şi că, scriind acum, îmi voi linişti mai grabnic prietenii; mă asigura cu atâta stăruinţă că va păstra la Bistriţa ultimele scrisori până când voi ajunge şi eu acolo, în cazul în care mi-aş mai prelungi şederea, aşa că am priceput că a mă opune ar fi însemnat să-i trezesc noi suspiciuni. M-am prefăcut, deci, a fi de acord cu el şi l-am întrebat ce dată să pun pe scrisori. A cumpănit un minut, pe urmă mi-a spus:

         — Prima să fie din 12, a doua din 19, iar a treia din 29 iunie.

         Ştiu acum cât mai am de trăit. Dumnezeu să mă apere!

         28 mai. Există o şansă de salvare sau, în tot cazul, un mijloc de a trimite o vorbă acasă. O şatră de ţigani a sosit la castel, aşezându-şi corturile în curtea interioară. Ţigani ca aceştia se găsesc cu miile în Ungaria şi în Transilvania şi sunt aproape în afara legii. Se strâng pe lângă curţile boiereşti şi iau numele stăpânului. Nu cunosc frica, n-au nici o credinţă în afară de superstiţii, şi vorbesc un dialect amestecat cu cuvinte româneşti.

         Voi scrie câteva scrisori acasă şi voi încerca să le dau lor se le pună la poştă. Am vorbit adineauri cu ei, de la fereastră, am făcut cunoştinţă. Şi-au scos pălăriile şi mi-au făcut plecăciuni şi alte semne pe care nu le-am putut înţelege, după cum n-am priceput ce strigau…