Dracula

Capitolul 21

Jurnalul doctorului Seward

         3 octombrie. Vreau să scriu cu precizie tot ce s-a întâmplat, din câte îmi aduc aminte, de la data ultimei însemnări. Nici un detaliu pe care mi-l amintesc nu trebuie uitat, e cazul să procedez cu mult calm.

         Ajuns în camera lui Renfield, l-am găsit zăcând pe podea, culcat pe partea stângă, într-o baltă sclipitoare de sânge. Când am vrut să-l ridic, mi-am dat numaidecât seama că primise nişte lovituri îngrozitoare; între diverse părţi ale corpului nu mai era acea unitate de scop, semn al letargiei normale.

         Deoarece era întors spre mine, am văzut că faţa îi era înfiorător de strivită, de parcă fusese lovită de podea, căci, într-adevăr, balta de sânge se formase din rănile de pe faţă. Îngrijitorul care îngenunchease lângă el îmi spuse în timp ce îl răsucea pe spate:

         — Cred că şi-a rupt şira spinării. Vedeţi, braţul, piciorul şi toată partea dreaptă a feţei îi sunt paralizate.

         Îngrijitorul nu putea înţelege în ruptul capului cum de s-a putut întâmpla un asemenea fapt. Uluit, se încruntă şi spuse:

         — Nu pot să înţeleg două lucruri. Putea să-şi fi zdrobit faţa în halul acesta lovindu-şi capul de duşumea. Cred că şi-ar fi putut rupe şira spinării căzând din pat, dacă a făcut o mişcare greşită. Dar să mă tai şi nu pot să înţeleg cum de s-au întâmplat amândouă aceste lucruri. Dacă şi-a rupt şira spinării, nu mai putea să-şi zdrobească craniul; şi dacă faţa ar fi fost zdrobită înainte de a fi căzut din pat, am fi găsit urme.

         I-am răspuns:

         — Du-te la doctorul Van Helsing şi roagă-l să binevoiască să vină fără întârziere. Am nevoie de el numaidecât.

         Omul alergă şi în câteva minute Profesorul îşi făcu apariţia în halat şi în papuci. Văzându-l pe Renfield pe jos, s-a uitat atent la el o clipă, apoi se întoarse spre mine. Cred că mi-a citit gândul în priviri, căci spuse foarte calm, evident ca să audă îngrijitorul:

         — A, un accident neplăcut! Are nevoie de multă supraveghere şi de toată atenţia. Voi sta eu însumi cu dumneata, dar întâi mă voi duce să mă îmbrac. Dacă rămâi, voi veni şi eu în câteva minute.

         Bolnavul horcăia şi nu era greu de văzut că suferise nişte leziuni îngrozitoare. Van Helsing se înapoie în cea mai mare grabă, aducând şi o trusă chirurgicală. Fără îndoială, luase o hotărâre, căci, mai înainte chiar de a se uita la bolnav, îmi şopti:

         — Trimite-l pe îngrijitor de aici. Trebuie să fim numai noi cu el când îşi va reveni după operaţie.

         Aşa că am spus:

         — Îţi mulţumesc, Simmons, de ajuns. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. Du-te la ceilalţi bolnavi. Doctorul Van Helsing va face operaţia. Dă-mi numaidecât de ştire dacă se întâmplă ceva neobişnuit.

         Omul se retrase, iar noi îl examinarăm foarte amănunţit pe bolnav. Rănile de pe faţă erau superficiale; leziunea mai gravă era o fractură adâncă a craniului, drept în zona motrice.

         Profesorul se gândi o clipă, apoi spuse:

         — Trebuie să reducem tensiunea arterială, s-o readucem la starea normală pe cât va fi cu putinţă; rapiditatea hemoragiei e o dovadă a stării grave a leziunii. Întreaga zonă motorie e afectată. Afluxul de sânge la creier va creşte rapid. Trebuie să-l trepanăm numaidecât, altfel va fi prea târziu.