Dracula

Capitolul 11

Jurnalul lui Lucy Westenra

         12 septembrie. Cât de buni sunt toţi cu mine! Scumpul Van Helsing mi-e tare drag. Mă întreb ce se tot omoară cu florile acelea. M-a speriat de-a binelea, se înverşunase rău. Văd însă câtă dreptate avea, fiindcă mă simt mai uşurată. Noaptea asta n-o să-mi mai fie frică să dorm singură, ba am să dorm fără teamă. Nu-mi pasă de fâlfâirile de aripi de pe la geamuri.

         Şi cât trebuia să mă lupt ca să nu dorm; suferinţa de a nu putea dormi, cu toate ororile necunoscute care o întovărăşeau! Fericiţi cei ce trăiesc fără spaime, fără teroare, cei pentru care somnul e o binecuvântare, niciodată tulburat, ci plin de vise dulci. Dar iată-mă în noaptea asta nădăjduind somnul, întinsă asemenea Ofeliei: cu „straie şi ghirlande de fecioară”.

         Jurnalul doctorului Seward

         13 septembrie. Când am ajuns la Berkeley, Van Helsing mă şi aştepta, punctual, ca de obicei. Trăsura comandată la hotel venise deja. Profesorul şi-a luat trusa, de care nu se desparte niciodată.

         Van Helsing şi cu mine am ajuns la Hillingham la ora opt. Dimineaţa era luminoasă, strălucirea soarelui şi adierea proaspătă de început de toamnă vădeau împlinirea naturii, în ciclul ei anual. Frunzele dobândiseră tot soiul de culori minunate, dar încă nu începuseră să cadă. La intrare am întâlnit-o pe doamna Westenra, care se trezise şi ea devreme. Ne-a primit cu multă căldură.

         — O să vă bucuraţi aflând că lui Lucy îi merge mai bine. Draga de ea tot mai doarme. Am întredeschis uşa şi m-am uitat în odaie, dar n-am intrat înăuntru, ca să n-o deranjez.

         Profesorul surâse şi mă privi triumfător. Îşi freca mâinile de bucurie:

         — Aha! Cred că am pus diagnosticul acestui caz. Tratamentul meu acţionează.

         La care ea-i răspunse:

         — Nu trebuie să-ţi arogi tot meritul, doctore. Dacă Lucy se simte bine astăzi dimineaţă, mi-o datorează în parte mie.

         — Ce vreţi să spuneţi, doamnă? Întrebă Profesorul.

         — Uite, în cursul nopţii m-a apucat grija de Lucy, aşa că m-am dus în camera ei. Dormea profund, chiar intrarea mea n-a trezit-o. Dar camera era foarte îmbâcsită. Erau o grămadă de flori de-alea rău mirositoare, ba avea încă şi o ghirlandă în jurul gâtului. M-am temut că mirosul ăsta greu, la cât e de slăbită, o să-i facă rău, aşa că le-am strâns afară şi am întredeschis fereastra, ca să-i intre puţin aer proaspăt. O să fiţi mulţumiţi cum arată, sunt sigură.

         Şi plecă spre dormitorul ei, unde i se servea de obicei gustarea de dimineaţă.

         Atunci, pentru întâia oară în viaţa mea, îl văzui pe Van Helsing descurajat. Îşi ridică braţele la cer, într-o disperare mută, apoi bătu cu pumnul în palmă, a deznădejde; în cele din urmă căzu pe un scaun, acoperindu-şi faţa cu mâinile şi începu să plângă cu suspine adânci şi seci, ce păreau smulse din adâncul inimii. Ridică din nou braţele la cer, ca şi când ar fi luat martor întregul Univers:

         — Doamne, Doamne! Zise el. Ce-am făcut, ce-a făcut fiinţa asta nefericită, ca să ne lovească o asemenea nenorocire? Să se întoarcă oare împotriva noastră destinul, cel de altădată, al popoarelor păgâne de demult, în felul acesta? Toate puterile întunericului s-au coalizat împotriva noastră. Deodată sări în picioare. Hai, îmi zise, haide, trebuie să vedem şi să acţionăm.