Dracula

Capitolul 19

Jurnalul lui Jonathan Harker

         1 octombrie, 5 a.m. Am plecat în cercetare împreună cu ceilalţi, cu inima uşoară, căci cred că niciodată n-am văzut-o pe Mina atât de puternică şi de stăpână pe sine. Îmi pare atât de bine că a fost de acord să se retragă şi să ne lase pe noi, bărbaţii, să acţionăm. Am fost cu toţii un pic tulburaţi de scena cu domnul Renfield. După ce am ieşit din camera lui, am rămas tăcuţi până am ajuns din nou în birou. Atunci, domnul Morris i-a spus doctorului Seward:

         — Ascultă, Jack, dacă omul ăsta n-a încercat să ne înşele, atunci e cel mai normal nebun din câţi am văzut vreodată. Nu sunt sigur, dar cred că are un motiv serios şi, dacă aşa stau lucrurile, a fost destul de neplăcut pentru el să dea greş.

         Lordul Godalming şi cu mine am păstrat tăcerea, dar doctorul Van Helsing adăugă:

         — Prietene John, dumneata ştii mai multe lucruri despre nebuni decât ştiu eu şi îmi pare bine; mă tem că, dacă ar fi fost după mine, l-aş fi eliberat înainte de a fi avut criza de isterie de la urmă.

         Doctorul Seward păru să le răspundă amândurora pe un ton visător:

         — Nu cred că sunt de acord cu cele ce spuneţi. Dacă omul acesta ar fi fost un nebun oarecare, aş fi riscat să-i acord încrederea. Dar amestecul lui în povestea contelui pare atât de însemnat, încât mi-e teamă că aş proceda greşit, luându-mă după capriciile lui. În plus, îi spune contelui „domn şi stăpân” şi poate vrea să iasă ca să-l ajute în scopuri diabolice. Monstrul acela îngrozitor e ajutat de lupi, de şobolani şi de semenii lui. Presupun, deci, că nu se dă îndărăt de la un nebun sadea. Cu toate acestea, mi s-a părut serios, fără îndoială. Sper însă că am procedat aşa cum e mai bine.

         Profesorul făcu câţiva paşi şi, punând mâna pe umărul lui, spuse în felul lui grav şi binevoitor:

         — Prietene John, să nu ai nici o teamă. Încercăm să ne facem datoria într-o situaţie foarte tristă şi grea; putem face cum credem noi de cuviinţă că e mai bine.

         Lordul Godalming, care ieşise de câteva minute, se întoarse. Ne-a arătat un fluier mic de argint.

         — Casa cea veche poate fi plină de şobolani şi am luat un antidot în caz de nevoie.

         După ce am trecut de zid, am luat-o spre casa cu pricina, având grijă să nu ieşim din umbra copacilor de pe peluză atunci când apărea luna. Când am ajuns în faţa porticului, profesorul îşi desfăcu sacul şi scoase o seamă de lucruri, pe care le puse pe trepte, aranjându-le în patru grupe mici, evident câte una pentru fiecare dintre noi. Apoi spuse:

         — Prieteni, intrăm într-un loc cumplit de periculos şi avem nevoie de arme de toate felurile. Duşmanul nostru nu este numai spirit. Nu uitaţi că el are putere cât douăzeci de oameni şi că, deşi noi suntem oameni obişnuiţi, adică putem fi striviţi şi zdrobiţi, superioritatea lui nu se reduce numai la forţă. Păstraţi acest lucru lângă inimă, şi la acest cuvinte ridică un mic crucifix de argint şi mi-l întinse mie, căci eram cel mai aproape de el, puneţi florile acestea în jurul gâtului, şi îmi întinse o coroniţă din flori de usturoi uscate, iar pentru duşmani mai pământeşti, revolverul şi cuţitul acesta; şi, ca ajutor la toate, lămpiţele astea electrice, pe care le puteţi fixa pe piept; şi în orice împrejurare, mai presus de orice, acest lucru pe care nu trebuie să-l pângărim dacă nu e nevoie.

         Acel lucru era o bucăţică de anafură sfinţită, pe care o puse într-un plic şi mi-o înmână. Tuturor celorlalţi le-a oferit acelaşi lucru.