Impossible Love. [One Direction Fan-Fic]

El sau.....el?

Stăteam pe pătura aceea moale în briza rece a vântului de vară. Eram într-o rochiţă albă cu curea şi un cardigan negru pe deasupra. Priveam în gol la  stelele care sclipeau una cate una nimicindu-ţi visele de a putea să le atingi. De ce eram acolo? Prietena mea cea mai bună....a plecat de lângă mine. Nu numai pentru o scurtă vacanţă ci...pentru totdeauna. M-a lăsat să înfrunt singură lumea asta rea, m-a lăsat singura când aveam cea mai mare nevoie de ea. De ce a plecat? Un răspuns simplu: Cancerul. Ieri am sunat-o având nişte presimţiri proaste. Mi-a spus că nu am de ce să îmi fac griji, că e bine cu părinţii ei în vacanţă.

Cuvintele ei încă îmi răsună în minte: Mereu vei fi sora pe care nu am avut-o. Am pufnit iar lacrimile au început să curgă siroaie, murdărindu-mi faţa alături de rimelul care era întins de mult. Imaginile cu ea îmi apăreau mereu în minte. O cunoşteam de la 3 ani. Era şi normal. Dacă ştiam? Nu,nu ştiam nimic. A ascuns asta foarte bine. De un an a plecat de aici spunând că nu are ce să facă. Părinţii ei o obligă. Am ţinut legătura dar niciodată nu mi-a spus motivul real pentru care a plecat. 

Noaptea trecută după ce am vorbit cu ea am dormit ca pe ghimpi. Inima îmi bătea nebuneşte şi mă îndemna să o sun dar....parcă nu am avut curaj. Acum câteva ore a venit tatăl ei. Mă uitam după Dya dar ea....nicăieri. Am tot întrebat din 5 în 5 minute unde e dar acel om pufnea în răs de fiecare dată, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a dat vestea şocantă. Am căzut în genunchi şi am început să plâng.

Am stat puţin şi apoi am fugit de acolo. Am luat pătura de pe scaun şi...iată-mă aici. Părul meu negru era răvăşit peste tot, iar ochii mei erau plânşi şi roşii ca un crab şi seci. Priveam în gol la stele şi mă gândeam, de ce nu mi-a spus? Ştiu că nu vroia să plâng pentru ea dar aveam dreptul să ştiu. În fond, îmi era cea mai bună prietenă. Trebuia să îmi dau seama că e ceva cu ea dar....asta a fost să fie. Şirul gândurilor îmi este întrerupt de bâzâitul enervant al telefonului meu. Apăs pe butonul verde şi îl duc la ureche.

- Alo? spun eu cu glas stins.

- Bell, eşti bine? 

- Nu mai pot de bine. Jake, tu cum te-ai simţi dacă ai pierde cel mai bun prieten? Cum ai fi dacă ai şti că după o perioadă mare de timp, o să ajungi să îl vezi între patru scânduri la o ceremonie nenorocită!?

- Scuze....

- Nu, eu trebuie să îmi cer scuze.......

- Unde eşti? 

- Prin apropriere...cred. zic eu cu moleşeală.

- Când vi acasă?

- Curând....poate.

- Bine....

Aud tonul acela idiot şi arunc telefonul prin iarbă nervoasă. Fratele meu trebuie mereu să îmi strice liniştea. M-am întors pe o parte şi am închis ochii. Îmi erau ingreunaţi cu lacrimi pline de durere care vroiau să iasă dar..nu le dădeam drumul, nu vroiam. Toată faţa îmi ardea. Îmi era frig până am şimţit o căldură nespusă. M-am întors şi am dat de el....de Zayn Malik. Era prietenul meu cel mai bun încă din copilărie. 

- Ce faci tu aici? am întrebat eu ducându-mi mâna la ochi ca un copil mic abia trezit din somn.

- Am venit să îmi consolez micuţa bosumflată. a spus el cu o gingăşie în glas.