Impossible Love. [One Direction Fan-Fic]

Damn! Not again!

BELLA'S P.O.V

Au trecut 2 ani, 2 ani de când am ieşit din acea clinică. Ieşisem cu zâmbetul pe buze, însă m-am întristat imediat că nu aveam unde să mă duc. Am mers spre casa băieţilor, însă cineva m-a anunţat că erau plecaţi în turneu pe vremea aceea. Am plecat, încercând să îmi găsesc un loc unde să stau, şi am găsit. Acum priveam în zare de pe balconul mizer al unui bloc răvăşit, aproape să se dărâme din cauza vechimii. Întunericul deja începea să domnească prin împrejurimi, doar lumina provenită de la celelalte apartamente reuşind să mai lumineze prin jur. Am tras aer în piept, simţind că am nevoie de nişte prafuri. Da, mă mai drogam ocazional, pentru că primul fuse îndeajuns de tare să mă facă să nu pot rezista fără ele. 

Cum mă întreţineam? Simplu, trafic de droguri. Făceam rost de la alţi dealeri, cu un preţ foarte mic, inexistent chiar, apoi le vindeam clienţilor, aceştia fiind în special puştani de liceu, şi piţipoance dornice de acţiune, desigur, cu un preţ mult mai mare. Stăteam singură într-un bloc mizer, unde nu stăteam prea mult, fiind ocupată cu ,,munca,,. Nu depindeam de nimeni, şi nici nu speram să mai găsesc pe cineva. Nimeni nu reuşea să mă facă să înebunesc când îi simţeam prezenţa, aşa cum făcea Harry. Nici nu ştiam pe unde e acum. După câteva luni de când m-am instalat aici, am auzit la ştiri că trupa se destrămase, din cauza certurilor a doi membri, nu mai ţin minte exact. Deşi aveam doar 22 de ani, am învăţat că viaţa doare...şi trebuie să înveţi să te adaptezi până nu te ucide cu totul.

Am intrat în casă, închizând uşa balconului. Era vară, însă se pare că toamna o să vină mai devreme cu frigul ei. M-am trântit pe patul de o persoană ce stătea aşezat într-un colţ al camerei, cotrobăind după o seringă. Găsind-o, mi-am ridicat mâneca bluzei, înţepând cu acul într-un punct roşu ce devenea tot mai vizibil cu fiecare doză. După ce am injectat toată acea substanţă, mă simţeam mult mai bine, mai în viaţă, nemaipăsându-mi pe unde era Harry acum. Însă, orice drog aş lua, tot în inima mea era bântuindu-mi viaţa, văzând in orice coltişor unde mă uitam ochii lui de jad, ce mă împrospătau de fiecare dată, ca o briză de vară. M-am întors pe o parte, privind la peretele gol pe care stăteau lipite câteva poze cu mine şi Harry, puse când am venit aici. 

Uitam mereu să le iau, sau poate nu vroiam asta. Am luat o poză în mână, începând să analizez chipul lui Harry, care era mai fericit ca niciodată, apoi m-am uitat la mine, care îi stăteam în cârcă, sărutându-i obrazul. Am strâmbat din nas când mi-am dat seama că fericirea asta o mai pot vedea doar în poze. Tot ce am putut să fac a fost să rup poza în două, aruncând-o undeva pe podeaua rece. Am făcut la fel şi cu celelalte, simţind cum înebunesc. Vroiam să îl văd, iar aceşti doi ani nu m-au lăsat niciodată în pace. Îmi doream să îl simt, să îi pot săruta iar buzele, să fie al meu, însă acum, aveam nevoie de o plimbare ca să mă liniştesc.

M-am încălţat cu vechii mei tenişi ponosiţi, apoi mi-am luat telefonul şi geaca, ieşind pe uşă. Am coborât scările mai mult sărind, vrând să scap de tot acest întuneric, de tot aerul ăsta murdar. Ajunsă afară din bloc, am tras o gură mare de aer, începând să tuşesc din cauza răcelii aerului de noapte. Telefonul a început să îmi lumineze în mână, forţându-mă să îl duc la ureche. Nu m-am uitat la apelant, doar am apăsat butonul verde aşteptând ca persoana de la celălalt capăt să vorbească.

- Şefa, ai un client. zise Joe scurt, asociatul meu.

- Bine, spune-i că ne întâlnim în centrul oraşului lângă tei. Îl aştept peste o oră. l-am informat, închizând apelul.

Da, cam aşa decurgeau lucrurile în afacerile astea. Joe îmi găsea clienţi, iar eu mă întâlneam cu ei în cele mai ascunse locuri. Nu eram un dealer cunoscut, însă dacă cineva începea să consume ceva de la mine, nu mai putea renunţa. Vindeam droguri destul de tari, deci clientul ori continua să consume, ori murea din cauza lor. Dur, nu-i aşa? Am cotrobăit prin buzunare, căutând după nişte marfă. Am găsit câteva plicuri, pentru că restul erau sus, aşa că am pornit spre centrul oraşului, doar nu vroiam să îl fac să aştepte.