Impossible Love. [One Direction Fan-Fic]

Eveything is lost.

Eram goală când uşa s-a deschis şi pe ea a intrat.....nimeni. Mi-am luat o camaşă mai largă pe mine şi m-am îndreptat încet spre uşă. Tremuram puţin. Părul meu ciufulit în sus ca o mătură stătea ţeapăn, puteam să îl sperii pe cel care era să mă vada în toată spleandoarea mea.

- Oricine ai fi, ar fi bine să ieşi altfel........

- Rawrr. 

- Ce nai.... 

Mi-am scos capul meu ciufulit pe uşă uitându-mă de o parte şi de alta a holului lung, nesfârşit parcă şi întunecat. Hm, ciudat. M-am uitat pe jos ca nu cumva altă ,,minunăţie,, să îmi bruieze semnalul şi să mă trezesc că nasul meu excita podeaua. Nu, nu mai avea să se întâmple asta. M-am apropiat cu urechea la fiecare uşă, în speranţa că nu o să aud nimic ce mi-ar putea deranja mentalitatea.

Am ajuns la uşa lui Harry şi se pare că de acolo proveneau suntele acelea. Am apăsat uşor pe clanţă şi mi-am vârât capul să văd ce pisoi mai are şi copilul ăsta pe acolo. Ochii îmi erau deja încărcaţi de lacrimi. Buzele îmi tremurau iar buzele mele uscate puteau simţi acum gustul sărat al lacrimilor mele. Am trântit repede uşa şi am fugit în camera mea. M-am aruncat pe pat şi am strâns perna în braţe. Atât mai aveam.

Cum să nu plâng când văd cum Harry o atinge, o sărută şi o mângâie pe alta? Cum? Ei bine, asta s-a întâmplat. Harry făcea dragoste cu Sue aia.....Chiar sub ochii mei. O săruta cu foc, ea devorând buzele la care eu râvneam. Ea îl atingea şi avea tot ce vroiam eu. Ochii aceia verzi îi devorau pe ai ei, eu stând şi visând la acea privire. Poate......poate am avut dreptate....O iubeşte şi....nu am ce să fac. Îl iubesc şi mi-e ciudă că sunt aşa proastă uneori.

Un scârţâit de uşă mi-a captat atenţia, făcându-mă să tresar. Am strâns ochii cu putere lacrimile izvorând şi mai tare.Mi-am tras nasul şi mi-am şters lacrimile aşteptând ca cel care mi-a invadat spaţiul să îşi facă simţită prezenţa. Neauzind nici o mişcare, am izbucnit.

- Oricine ai fi, ieşi dracu' afară! Nu am dispoziţia necesară........

- Bella......

Acea voce aş fi recunoscut-o dintr-o mie. M-am ridicat în speranţa să fie el dar.....era doar Niall.

- Ce ai păţit? zice el aşezându-se lângă mine.

- Nimic important. zic eu ştergându-mi lacrimile.

- Ai plâns?

- Nu....

- Nu minţi. Spune de ce ai plâns.

- Imi, îmi e dor de Dya. Am o mulţime pe suflet şi......nu am cui să îi cer ajutorul.

- Poţi să îmi spui mie. Nu am altceva de făcut.

- Bine....

M-am cuibărit lângă el şi am tras aer adânc in piept, scoţând un oftat puternic, plin de tristeţe.

- Şi, ce ai pe suflet?

- E legat de ce am discutat noi, data trecută.

- Aha. Deci, i-ai spus?

- Nu.

- De ce? Ţi-am spus doar.

- Ştiu doar că....nu mai are rost. El.....nu simte absolut nimic. zic eu aproape izbucnind în plâns.

- Dar cine e el? Cum poate să îţi frângă inimioara în halul ăsta? Hai, spune cine e.

- Nu pot....

- De ce? De ce îl ţi ascuns când şti că suferi din cauza lui?

- Pentru că.....dacă eu nu sunt fericită, măcar el să fie.