Impossible Love. [One Direction Fan-Fic]

Posibilities, but no chances.

BELLA'S POV.

Eram învelită până în gât cu plapuma, lăsând doar capul să mi se vadă şi să simtă curentul de afară. Mâinile îmi mângâiau corpul, simţindu-l atât de murdar după tot ceea ce se întâmplase. Nu vroiam să mă mai gândesc la ce am făcut cu acel băiat, cât de uşor m-am lăsat în plasă. Nici măcar nu ştiam cine e, doar l-am lăsat să mă posede. M-am ridicat din pat, luându-mi o pereche de blugi şi un tricou pe deasupra lenjeriei. Un ciocănit în uşă mi-a distras atenţia, îndreptându-mă spre intrare. Fricoasă din fire, am deschis uşa, însă nu am apucat să fac nimic că o fată şatenă m-a prins de gât lipindu-mă de perete. Se uita cu ochii mari la mine, în timp ce eu mă străduiam să ies din strânsoarea ei.

- Hai, mişcă! Trebuie să plecăm imediat! îmi zise luând geanta cu prafuri din mijlocul camerei

- Dar cine naiba eşti tu? am întrebat-o oprind-o.

- Ne cunoaştem mai încolo. Acum hai. a zis fugind pe scări.

Mi-am luat geaca, apoi am început să fug după ea. Pe fundal se auzeau focuri de armă, creându-mi fiori pe şira spinării. La un moment-dat s-a oprit, începând să lumineze subsolul blocului cu lanterna telefonului. Era atentă, semn că bănuia că ceva avea să se întâmple.

- Ai maşină? întrebă întorcându-se spre mine.

- Da, e parcată jos. 

M-a luat de mână, începând să fugim prin acel abis întunecat auzind din când în când focuri de armă. Ne-am oprit în faţa unei ferestre medii, la care dacă vroiai să ajungi trebuia să te urci pe peretele subsolului. Cu o mişcare s-a urcat sus, ieşind pe geam afară. Mă uitam mirată, ştiind că nu o să pot face niciodată aşa ceva. Mi-a întins mâna, dând din cap că pot urca. Ajunsă afară, am început iar să fugim văzând în spate echipajele poliţiei ce aşteptau nerăbdători uitându-se în direcţia apartamentului meu. Ajunse la maşina mea, un superb Mustang roşu, am intrat în el începând să gonim pe străzi, cât mai departe de acel loc bârnit de poliţie.

***

- Frumoasă maşină. a zis uitându-se pe geam

- Merci. Acum, poţi să îmi spui şi mie cine eşti? am întrebat neluându-mi ochii de la drum

- Vanessa, dar mai pe scurt Vane. Tu nu trebuie să te prezinţi. Te ştiu deja.

- De unde? am zis uitându-mă la ea

- Doar eşti unul dintre cei mai cunoscuţi dealeri din zonă. De aceea am şi venit după tine. S-a aflat că eşti acolo, deci urmau să te prindă. 

- Mulţumesc. Însă, nu am omis ceva? 

- Păi, dacă nu ai lăsat lucruri, poze, sau orice altceva care te au în plan pe tine sau altcineva, e ok.

Atunci cerul mi-a căzut în cap. Pozele cu mine şi Harry erau încă acolo, în acel sertar. Mă înfricoşa gândul că o să îl bage cineva în chestia asta cu droguri când nu era vinovat. Eram tot mai tensionată, câţiva picuri de transpiraţie făcându-şi loc pe fruntea mea. Strângeam tot mai tare volanul, venele mâinilor devenind proeminente. Vanessa a observat, întrebându-mă ce am.

- Nimic, sunt doar tensionată. Dar dacă totuşi s-ar găsi poze cu altcineva care au fost în posesia mea, ce ar putea păţi?

- Um, destul de multe. De la închisoare între 20-25 ani până la executare, care îţi spun, nu e foarte plăcut de privit. De ce întrebi?