Impossible Love. [One Direction Fan-Fic]

Ce i-am făcut eu de mă urăşte?

Păşeam încet pe strada încă udă după o ploaie destul de deasă. Se pare că şi vremea plângea alături de mine. Ciudat, nu? Parcă eram beată. Mă durea capul şi ameţeam, mai să cad jos. Colindam străzile de câteva ore bune, nici nu mai ţin seama. Oare el se gâneeşte la mine, se gândeşte ca m-a rănit? Chiar m-au durut cuvintele lui....M-au străpuns ca nişte cuţite ceea ce nu mi s-a mai întâmplat până acum.

Ne tot înjurăm şi certăm de ceva vreme dar niciodată nu m-am simţit aşa...singură. Mă simt de parcă nimeni nu ar mai fi lângă mine, de parcă singurul om de pe pământ aş fi eu. Chipul lui îmi apare în faţa ochilor mereu, făcându-mi ochii să lăcrimeze încet, plini de durere. Numai cuvintele lui îmi răsună în cap. Poate....poate aşa trebuie să fie. Poate că niciodată nu trebuie ca noi doi să ne înţelegem.

Cine ştie? Poate ar trebui să plec, să nu îi mai stau în cale, să nu se mai teamă că o fufă ca mine îi poate strica prietenia cu Zayn. Aşa ar fi cel mai bine. Sunt sigură. M-am întors cu paşi mărunţi spre casă. Era întuneric beznă, doar felinarele aducând un mic licăr de lumină pe strada pustie şi rece. Am ajuns în sfârşit acasă. Am intrat tiptil, observând că nimeni nu mai era treaz la ora aia. Mi-am luat telefonul de pe măsuţă şi m-am uitat la ceas.

Era ora 1 noaptea. L-am băgat în buzunar şi am urcat încet scările vrând să nu fac niciun zgomot deşi un scârţâit mi-a cam zgâriat timpanul. M-am uitat în spate şi am văzut că Harry venise chiar atunci. Am urcat repede şi m-am ascuns după un perete. A trecut pe lângă mine supărat şi a intrat direct în camera lui. Oare unde o fi fost? M-am îndreptat spre uşa lui încet, asigurându-mă că în următoarele 3 secunde Harry sau altcineva nu ar putea să îşi scoată capul pe uşă.

Mă simţeam ca un spion. Ajunsă aproape de uşă m-am împiedicat de ceva şi am căzut fix în nas creând o buşitură de toată frumuseţea. M-am ridicat repede şi m-am ascuns după un perete în speranţa ca nimeni să nu fi auzit ,,mica,, mea căzătură. Atunci văd că ,,micuţul,, Harry îşi scoate capul mare şi creţ pe uşă privind dintr-o parte în alta. A ieşit cu o bâtă în mână. Mă pufnea râsul dar mă abţineam. Cu greu. 

- E cineva aici? a întrebat el puţin răguşit.

Tăceam mâlc dar muream de râs. A dat să se întoarcă în cameră dar s-a oprit. S-a aplecat şi a luat ceva de jos. Probabil, micuţul obiect pe care îl bruscasem mai devreme. L-a ridicat şi ce să vezi? Era o pereche de tanga roz, minusculi. Am căzut în genunchi şi mi-am holbat ochii. A cui naiba puteau fi? I-a luat de jos şi i-a băgat în buzunar. Erau curaţi dar totuşi? Pervers mai e copilul ăsta. A intrat repede în cameră şi a închis uşa. Probabil avea să petreacă câteva clipe minunate cu perechea aia de tanga. Nu se ştie ce îl duce capul. M-am dus şi eu în camera mea unde m-am schimbat şi m-am băgat direct în patul meu moale unde somnul m-a cuprins imediat.

M-am trezit moleşită, cu o mică durere de cap şi cu plapuma înfăşurată pe lângă mine de parcă eram un burito. Mi-am deschis ochii mai bine şi m-am întors pe partea dreaptă. Am închis puţin ochii dar i-am deschis repede şi m-am ridicat speriată. În dreapta mea se aflau acea pereche de tanga împăturită. Îmi tremurau dinţii de parcă eram turbată.

- Harry! am început eu să strig prin hol.

Toţi şi-au vârât capetele somnoroase şi umflate pe uşă şi se uitau încruntaţi la mine.

- Ce ai de ţipi aşa? zice Niall cu o bucată de pizza în mână. De unde o mai avea şi pe aia?

- Ce e asta? am zis eu arătând perechea aia de tanga roz.