Bestiile din Cartierul West

~Orgoliul tău e mare cât cartierul West

    Dodge Chargerul alb a fost singurul prieten pe care l-am avut în călătoria mea spre vindecare. Călătorie în care nu mi-am găsit vindecarea.
    Fiind într-un mare necunoscut, majoritatea zilelor mi le-am petrecut ascultând toate glumele ieftine de la radio și imprimându-mi posteriorul în scaunul șoferului. Iar mașina fratelui meu îmi știe toate gândurile și tot întunericul din suflet.
    Privesc spre casa Ross și încep sa îmi mișc agitat piciorul drept în timp ce mâna se joaca cu părul prins în coadă.
    Îmi este foarte ușor să bat în ușa ei și în momentul în care ochii ni se întâlnesc să îi mănânc buzele.
    Dar nu pot face asta. Nu când Chloe Ross este singura fată care a reușit să mă facă să sufăr. Iar Chloe Ross era singura fată pentru care pariam cu viața că n-ar fi făcut-o.
    Persoana care pășește pe poteca ei este imediat recunoscută de mine dar mi s-a spus că s-au despărțit. Știam că acea scursură nu mai există în viața ei. Și deși nu credeam că se poate întâmpla, îl urăsc mult mai mult decât o făceam înainte.
    Când chipul ei se ivește din casă, zâmbesc involuntar. Pot zâmbi doar când ea nu mă vede.
Dacă nu o fac să simtă ce am simțit eu atunci, nu o pot ierta. Și vreau să o iert pentru că altceva îmi este imposibil. Da, imposibilul chiar există!
    După modul în care gesticulează și fața crispată a lui Xavier îmi dau seama că nu sunt un cuplu.
Probabil tipul este insistent iar Ross niciodată nu îi va mai acorda o șansă pentru că încrederea oarbă în el a îndepărtat-o de mine pe nedrept. Pentru micuța Chloe sunt ca un diamant.
    Aceasta intră în casă după ce îi face un brânci blondului și fața sa arată doar regret.
    Fiind un bărbat corect , pot recunoaște că ține la Chloe, dar îi place distracția, iar la petreceri o ia mereu razna.
    Cobor din mașina ce mi-a fost cantină, pat și consilier, și mă îndrept cu viteză spre Xavier.
    Mă poziționez în fața lui iar nedumerirea din ochii lui este foarte amuzantă. Mereu mi-a spus în față faptul că mă crede un monstru și nedemn pentru Chloe. Dar se pare că el nu a fost mai presus!
-Ce vrei, Carvalho? Presupun că nu te-ai arătat în fața ochilor mei pentru a mă saluta.
-Știi foarte bine că nu sunt un tip politicos cu persoanele care mă enervează.
    Își mișcă maxilarul simțindu-l încordat dar se înșeală dacă crede că vreau să sar pe el. Am alte lucruri mai bune de făcut și nu mi se pare nimic interesant în a te lupta cu un tip pe care știi oricum că îl poți rupe ușor în bucățele. Nu este deloc distractiv.
-Știu că te-ai despărțit de ea. Dar nu vreau să o mai deranjezi! Mai ales dacă ea nu dorește asta!
    Nu pare surprins de cuvintele mele, ba chiar pare să fi știut ce vreau să spun.
    Mereu m-am întrebat dacă disprețul față de el este din cauza prințesei Ross, pentru că, drept vorbind, Xavier nu m-a deranjat cu nimic niciodată .
-Ea te-a pus să mă ameninți? Chiar atât de mult mă urăște?
    Blondul acesta idiot nu e pus la curent cu realitatea. Iar Chloe nu ar pune oameni în pericol în mod intenționat. Ea ar fi știut că dacă îmi cerea asta, părinții lui l-ar fi căutat la morgă.
-Ea nu are nicio treabă cu asta. Am văzut insistența ta de mai multe ori. Oprește-te până nu e prea târziu!
    Face câțiva pași mai aproape de mine si dintr-odată pare mult mai curajos. Să nu o facă pe zmeul în fața mea, pentru că se va termina cu vânătăi.
-Trebuia să mă gândesc că nu a făcut-o. Probabil încă nu vorbești cu ea. Doar ești Caleb Carvalho, orgoliul tău e mare cât cartierul West!
    Răspunsul meu este exprimat doar printr-o mirare și stând ca o stană de piatră. Este prima oară când Xavier mă atacă!
-Știi ceva, Carvalho? Împacă-te odată cu ea! S-a pedepsit singură de-a lungul anului destul. Știu că vrei să fiți ca înainte, poate chiar mai mult, așa că lasă idiotul de orgoliu și recupereaz-o!
    Nu înțeleg ce imi spune. Nu înțeleg ce face. Nu înțeleg de ce a spus "poate chiar mai mult". Nu înțeleg de ce s-a dus conversația noastră în direcția asta.
-Știi ce nu înțeleg, Xavier? De ce imi spui asta? Nu ar trebui să mă îndepărtezi de ea ca să ai cale liberă?
    Pufnește într-un râs ironic și trece pe lângă mine doborându-mă cu parfumul lui ieftin. Ah, fir-ar, îl detest pe blondul ăsta!
-Să am cale liberă? Am pierdut-o Carvalho! Deși dacă stau să mă gândesc bine, nu am avut-o niciodată. Pentru că ea te iubește doar pe tine!
    Și pleacă, lăsându-mă să asimilez replica lui. Dar părea să dețină adevarul. Și doar un bărbat rănit ar fugi fără o luptă.
Da, Xavier este un mascul rănit!
-Doar vrea să îi ofer iertare. Nu îmi face niciun rău, Caleb!
    Mă întorc puțin speriat la vocea din spatele meu și o Chloe în niște pijamale ca soarele se află în fața mea. Și nu sunt șocat să văd că poartă o pereche de papuci ce au un cap de rață. Mereu i-au plăcut lucrurile copilărești.
-Am auzit discuția voastră. Voiam doar să îți spun că nu ai vreun motiv pentru care să mă aperi de el!
    După tot ce mi-a spus, încep să cred că trebuie să o apăr de mine. Pentru că eu sunt cel care caută răzbunare si vrea să o vadă la pământ. Sunt un mare nenorocit!
-Nu m-am gândit că e un pericol pentru tine. Acea scursură te prețuiește!
-Bună glumă, mă prețuiește probabil când sunt ocupată și el poate să se tăvălească cu alta!
    Glasul ei nu a sunat a gelozie iar ochii nici măcar nu arată triști. Se gândește la demnitatea ei. Puțin îi pasă cu cine se culcă acel individ.
-E adevărat că ai vrut să mă cauți în toată lumea când ai aflat că am avut dreptate?
    Începe să își frece mâna stânga constant, probabil de la emotii, în timp ce privirea se află la papucii în formă de rață.
    Îi este rusine! O citesc ca pe propriul frate. E rușinoasă. Ceea ce înseamnă că răspunsul este unul afirmativ.
-Este adevărat că ți-ai pus desenul cu palmele noastre într-o ramă lângă pat?
    Eu nu mă așteptam la această replică. De unde naiba știe de acea ramă? Doar familia mea știe de ea iar ei nu i-ar fi spus nimic. Iar Chloe Ross nu avea ce să caute în camera mea. Decât..dacă Tristan a avut de-aface cu asta!
    Dar nici eu nu îi răspund si probabil micul zâmbet îi confirmă ceea ce a văzut.
    Și rămânem în acea noapte călduroasă și înstelată să ne citim ca pe două cărți. Amândouă, din același volum și același capitol.