Bestiile din Cartierul West

~Dezintoxicare

Toată noaptea am stat să mă gândesc doar la felul în care zâmbea Caleb la acea damă de companie. La felul în care mâna sa se pierdea în părul ei blond. La felul în care ea îi zâmbea cuceritor. La felul dureros în care mi-a vorbit.
Toată noaptea am stat să mă gândesc la tatăl meu. Nu au apărut complicații peste noapte și am înțeles că a reușit să se odihnească. Dar nu pot uita cum îi ardea pielea, cum ochii săi se pierdeau și tremurul involuntar al corpului.
Dar în urma serii lungi de gândire, am ajuns la o concluzie. Voi arunca acele droguri din casa mea chiar dacă asta înseamnă ca el să devină de necontrolat. Vom trece împreună și peste asta!
Aproape ajung acasă și mă rog cum nu am făcut-o vreodată să nu mai dau ochii cu mezinul Carvalho pentru câte zile voi avea.
Mi-a dat la o parte mâna pe care i-o întinsesem de ajutor. Sunt moartă pentru el? Mă urăște? Nu vrea să mai apar în fața lui? Am înțeles asta în sfârșit. Și de acum îl voi ajuta având grijă să nu mai luăm vreodată contact unul cu celălalt.
    Dar vorbind despre el, mă opresc trecându-mi prin minte o mie de gânduri, când îi văd părinții în fața casei mele așteptând parcă ceva sau mai bine zis pe cineva. Chiar dacă acum mult timp aveau toate motivele să se afle pe proprietatea mea, acum nu au niciun motiv.
-Doamnă și domnule Carvalho? Ce faceți aici?
    Julia îmi arată un zâmbet larg iar soțul ei mă privește puțin răvășit. Nu pare să fi dormit bine aseară. Credeam că am fost singura din cartierul West care nu s-a putut duce în lumea viselor.
    Văd mișcare de om printre cei doi și când îmi las capul într-o parte pentru a privi spre ușa mea care este deschisă, țip ușor fiind surprinsă să îmi văd tatăl acasă, pe picioarele lui și fiind deja activ.
-Tată? De ce ești acasă? Ai fugit de la spital? S-a întâmplat ceva de au venit Julia și Lionel?
    Tom Ross îmi zâmbește ușor și abia acum reușesc să observ că barba i-a dispărut și după mult timp poartă o cămașă. O cămașă călcată și foarte albă.
Cumva încă sunt în patul lui Beverly și acesta este un vis?
-Doctorul a considerat că nu mai are motive să mă țină acolo. Nu s-a întâmplat nimic, fiica mea, eu i-am sunat!
    Tata a rupt legătura cu domnul Carvalho de când mama ne-a părăsit. Deși eu am continuat să fac parte din viața lor, tata se oprise. Să fie el cel care i-a sunat nu era printre variantele mele de răspuns. Și încă nu știu cum să îmi revin din șocul de a-l vedea om. Cu adevărat un om.
    Îi privesc pe femeia și bărbatul din fața mea ce se țin de mână și îmi dau seama că băiatul lor cel mic nu i-a moștenit. Are mult rău în suflet dar părinții lui sunt dulci ca zahărul.
    Când ochii mei se opresc din nou asupra tatălui meu, văd acea geantă pe care nu o lua decât în călătoriile lui. El..pleacă?
-De ce ai o geantă în mână? Ce se află în ea?
    Bărbatul care m-a tratat mereu ca o prințesă se uită trist la lucrul din mâna sa și cu greu își reia contactul cu mine.
-Plec, draga mea! Voi merge la un centru de dezintoxicare!
    Stai, ce? Încep a îmi da palme așteptând să mă trezesc în patul lui Beverly. Sigur este un vis!
Haide, Chloe, trezește-te! Trezește-te odată!
-Este adevărat, Chloe! Tom m-a sunat când a ieșit din spital. Mi-a cerut ajutorul în legătură cu plătirea centrului și transportul până acolo. Urmează să îți recuperezi tatăl!
    Mâna mi s-a așezat la gură și îmi arunc ghiozdanul din spate pe jos. Nu știu dacă să sar în brațele tatălui băiatului pe care îl iubesc este o idee bună.
    Urmează sa îmi recuperez tatăl. Pe singurul om pe care îl mai am în viața mea. Pe singurul meu părinte rămas.
-Arată mult mai bine, nu, scumpo? Am reușit să îi dau barba jos și recunosc că ne era dor să îl vedem la cămașă!   
    Singurul răspuns pe care îl pot da doamnei Carvalho la întrebarea ei este o lacrimă. De fapt, nu una, ci mai multe. Pentru că am început să plâng cum n-am mai plâns din ziua în care am aflat că mezinul Carvalho a plecat.
-Dar cum? Cum de faci asta? Nu m-am gândit în nicio clipă că te vei regăsi pe tine, vechiul tu!
-Crezi că eu mi-am dat vreo șansă? Nu am făcut-o! Dar când m-am trezit, și doctorul mi-a spus că am fost adus de fiica mea la spital, nu mi-am putut imagina ce ai simțit. Și cuvintele lui Caleb din ziua în care ne-a salvat nu mi-au dat pace.
Sunt tatăl tău! Trebuia să fiu umărul pe care să te sprijini și am devenit povara ta cea mai mare. Nu mai pot să îți fac asta. Tu esti motivul pentru care plec. Plec pentru a putea fi numit "tatăl tău". Pentru că până acum nu îmi meritam acest apelativ.
    După toate acele cuvinte, alerg în brațele tatei și mă cert pentru atitudinea pe care am avut-o.
    Am crezut că tot ce trebuie să fac este să îi plătesc datoriile și să fiu răutăcioasă. Dar tot ce trebuia să fac era să îi ascult suferința și să îi ofer cât de multe îmbrățișări pot. Am greșit!
    Mă întorc spre cei doi oameni care ne-au oferit doar bine de când i-am cunoscut și mă aplec în fața lor. Și în fața lor am greșit. Nu trebuia să fug de ei doar pentru că am rupt legătura pe care o aveam cu Caleb.
-Vă mulțumesc! Poate e tot ce pot spune acum ..dar vă vom răsplăti într-o zi!
    Lionel Carvalho râde scurt în timp ce soția lui aplaudă voioasă. Fac totul să radieze în jurul lor și ei par a fi un reflector.
-Doar mi-am ajutat prietenul. A fost greu pentru mine să îl văd distrugându-se. Lasă mulțumirile deoparte, puștoaico!
    Probabil nu ar trebui să le mulțumesc pentru că ne-au ajutat fiind prietenii tatei. Asta nu are legătura cu mine sau fiul lor.
Și deși spun că vreau să fug de numele Carvalho, destinul îmi îngreunează încercarea.