Bestiile din Cartierul West

~Toti au avut dreptate

    Iau gemul din frigider, untul și scot pâinea din prăjitor. Oficial, micul dejun este gata!
    Urmează o nouă zi în cartierul West dar habar n-am ce voi face astăzi. Yoyo este la spital la Zayn și din ce am aflat toți prietenii mei sunt foarte ocupați. Și fără un tată prin preajmă, urmează să îmi petrec ziua singură.
    Sau nu, deoarece un bătut în ușă semnifică vizita cuiva. Dar cine poate fi atât de matinal? Nici măcar nu m-am schimbat, sunt tot în pijamalele mele albastre cu norișori.
    Deschid cu o curiozitate puternică și nu încerc a evita să îmi arăt șocul când chipul lui Caleb Carvalho se ivește de după ușă.
-Hei, știu că este destul de devreme, te-am deranjat?
    Mă uit la el secunde bune, după aceea privesc la micul meu dejun care nu a apucat să fie înfulecat si îmi dau seama că așteaptă un răspuns din partea mea.
-Nu, e în regulă, voiam să mănânc o felie de unt cu gem. Tu ai mâncat dimineață?
    Caleb își masează burta ca mai apoi să își etaleze gropițele fermecătoare. Tensiunea care exista acum ceva timp între noi acum nu mai există.
-Nu, m-am trezit si am venit direct la tine. Ce zici, împărțim micul dejun?
    N-am mai mâncat unt cu gem pe pâine împreună de când eram la liceu. Cât de perfect era totul înainte!
Îmi plăcea mult mai mult de micuța Chloe decât de mine cea de acum.
-Sigur, Cal! Intră, te rog, ia loc la masă!
    De când tata a plecat la centrul de dezintoxicare, n-a mai mâncat nimeni în această casă în-afară de mine. Iar acum prima persoană care o face e tocmai Caleb. Dacă m-ai fi întrebat acum o lună dacă asta era posibil, aș fi pariat cu viața mea că nu.
    Caleb începe să întindă untul pe pâine de unul singur și mă apuc de mâncat doar pentru a nu observa cât de agitată sunt. Cândva, servitul micului dejun împreună era normal. Acum e departe de normalitate.
-Știu că ți se pare ciudat să fiu aici. Crede-mă, nu mi-a fost ușor să fac asta!
    Deci zâmbetul și vocea caldă doar îi acopereau emoțiile. Dar apreciez ce a vrut să facă. De când s-a întors, e prima oară când apropierea a venit din partea lui.
-Și totuși e minunat că ești aici. Eu..mi-am dorit să pot fi din nou aproape de tine!
    Se oprește din mestecat si îmi cutreieră privirea vrând să descopere totul. Își șterge mâinile și se așează mai confortabil în scaun.
-În primele zile când m-am întors Yoyo mi-a spus că nu ți-a fost ușor și că suntem amândoi niște supraviețuitori. În seara în care am apărut cu acea blondă de braț și am văzut cu ce ochi triști m-ai privit, mi-am dat seama că Yoyo avea dreptate.
Îi urmăresc fiecare cuvânt cu atenție, luând o pauză din mâncat. Există posibilitatea să mă înec și nu vreau să par o fraieră.
-În seara în care Xavier a venit la tine acasă, acesta mi-a spus fără ezitare că nu sunt rănit, ci am doar un orgoliu cât cartierul West. Hei bine, și el a avut dreptate!
    Încep a mă legăna pe scaun și îmi rog inima să reziste până la final. Caleb păstrează contactul direct în continuare ceea ce înseamnă că mai are multe de spus.
-Jeff m-a întrebat cine sunt, că nu mă mai recunoaște. A spus că un Carvalho nu ar fi fugit și ar fi luptat pentru legătura noastră. Stii ce e amuzant? Că până și el a avut dreptate!
Caleb se consideră un laș? Chiar am fost o nesimțită atunci. Nu știu cum ar fi fost dacă rămânea. Dar știu că totul se va schimba între noi de astăzi.
-Toți au avut dreptate! Cel mai mare vinovat pentru suferința mea am fost eu.
    Și îmi dau seama că asta a fost tot ce a dorit să îmi transmită începând să își pună a doua felie de unt cu gem. Băiatul ăsta mă face să simt totul la superlativ!
-Tristan mi-a arătat desenul cu palmele noastre pus în ramă. De ce l-ai înrămat? De ce l-ai pus la capul tău?
    Caleb zâmbește ușor și îmi face semn cu mâna să aștept să termine de mestecat. Această conversație pare atât de naturală! Mă abțin cu greu să nu plâng de fericire!
-Nu am putut să te uit! De fapt, nu am vrut să te uit! Am pus acel desen acolo pentru a îmi aminti mereu de tot ce era frumos cândva. Știi tu, când eram cea mai puternică echipă!
    Încă suntem cea mai puternică echipă. Dar am uitat asta deocamdată. Dar putem să fim ca înainte. Nu, putem fi mai mult de atât!
-Chloe, cât de mult ai regretat acea seară? Nu mai contează acum, dar vreau să știu.
    Acum este rândul meu să vorbesc și rândul meu să îl rog să aștepte să termin de mestecat. Doar eu și cu el suntem capabili de a vorbi un subiect neplăcut fiind totuși relaxați.
-Este cel mai mare regret din viața mea. Ce părere ai de răspunsul ăsta?
    Văd pentru a doua oară pe ziua de azi acele gropițe fermecătoare și nu mai sunt geloasă pe acea fufă blondă. Pentru că mie mi-a oferit mai multe zâmbete.
-Caleb, să înțeleg că mă vei ierta? Vei ierta cuvintele mele neadevărate?
    La această întrebare, chipul lui a început să arate altceva. O curată seriozitate și gândire profundă.
-Sunt confuz, încă mă lupt cu anumite gânduri și sentimente. Dar suntem în regulă, Chloe!
    Poate că faptul că nu am spus nimic l-a făcut să creadă că sunt sceptică la răspunsul lui și a ales să mă convingă într-un mod ce nu era nici măcar prin visele mele.
    S-a aplecat peste masa ce ne desparte și și-a așezat buzele pe fruntea mea. Dumnezeule, această zi este cea mai bună din ultimul an!
-Am murit puțin câte puțin de dorul tău, Chloe Ross!
    Și în bucătăria mea, într-o dimineață liniștită, inimile a doi tineri s-au regăsit. Si urmează să își vindece unul altuia rănile provocate tot de ei.
    Caleb Carvalho a avut puterea să ierte un om!