RĂPIREA

FURTUNĂ PE MAREA VIEȚII

   Cerul cel împovorat de stelele zglobii și alintate ce se mișcă neclintite peste clipele finite ale timpului erau ascunse în nevăzut din pricina norilor grii,greoi ce apăsau asupra mării.
Valurile erau gălăgioase,voiau să facă un mareț război cu nava micuță la bordul căreia se aflau în mod neintenționat Wallter și David.
Strigătele cerului rupte ca din filmele de groază înspăimântau necizelat toți ochii timizi cu suflete apăsate de durere,care mai că nu vedeau nicio umbră de speranță pentru catastrofa care vine.
Nădejdea aproape că-și pierdea de tot,de tot cuvantul său întotdeauna pus la perete și persecutat la greu.
Nădejdea tremura-n poziția ei puțin încrezătoare,căci privind spre valurile învolburate ale spumegândei mări parcă vedeai un iad albastru și chipul necuratului îți era pictat pe el.

Între toate impresiile morții însă,câte-un glas șoptind în taină se mai auzea rostind rugăciuni bâlbâite și firave,care de fulgerele înfricăsătoare pe care le zăreai mai sus de limitele vasului,ziceai că nici nu se ridică mai sus de tavan.
Ziceai că Dumnezeu nu le aude,ziceai că sigur e prea ocupat să se îngrijească de oamenii dintr-alte colțișoare a lumii,iar pe acești micuți neînsemnați din bărcuța navigândă ia dat uitării.
Da,spaima controla până și în inimile membrilor echipajului,oameni puternici și trecuți prin de-astea,acum doar niște pioni fără valoare la mila naturii înfuriată.

Prezența celor de pe nava era una fixă,căci se știa pe foaie de voiajul a doisprezece oameni din echipaj și douăzecișipatru de pasageri însă prezența nepoftită a Morții și a diavolului era simțită de la o poștă de către toată lumea.
Cu un trill dintr-ale abisului încânta audiența sa Necuratul,venit de la o cutreierare mai în de-amănunt a pământului și obosit nevoie mare de aceasta.
Moartea în schimb,mai leneșă,doar dădea târcoale aburind toate mințile lucide ale vasului muribunzilor prin tot felul de închipuiri și un mare semnal de alarmă tras dinauntrul fiecăruia.

Nepoftiți pe nava totuși nu erau doar diavolul și Moartea,nici Wallter și David nu erau poftiți aparent.
Sau cel puțin ei nu-și aminteau niciunul cine sau cu ce prilej prost întemeiat i-a adus acolo,doar se treziră mahmuri în mijlocul furtunii ucigătoare:
-Știi de care episod biblic îmi amintește această disperată situație,tată?
Îl întrebă David,aproape amețit de la camera mișcătoare de-a dreptul la care era condamnat.
-Sigur de episodul cu proorocul Iona!
Răspunse Wallter,la fel de băut de cap ca și fiul său,încercând să se ridice.
-Da,atunci când fiecare a fost pus să se roage dumnezeului său...
Hai să ne rugăm și noi extratereștrilor,poate-or oprii furtuna și ne-or primii ca și adepții lor loiali.
-Da,păcat că eu nu sunt în cautarea unor astfel de dumnezei!
Dumnezeul meu e propia mea rațiunea,ea mă ajută la greu,ea ma binecuvântează și ma mântuiește din multe situații critice.
După acest răspuns liniștea se așternu peste cămăruța unde erau așezați în paturile mișcatoare,Wallter cu fiul său și un străin la care doar trase câte-o coadă de ochi din când în când tatăl băiatului.
Era un bătrân la circa șaptezeci de ani,chipul său îi recomanda vârsta iar chelia sa mare cu câte-un fir alb uitat pe ici și colo nu mai lăsa loc de întrebări.

-Mai degrabă gândul mă bate spre episodul ucenicilor pe mare,când barca li se scufunda iar Isus i-a întâmpinat pe mare... adăugă Wallter agitându-se puțin și ridicându-se-n picioare ca să părăsească încăperea.
-Nu e deloc bine să ieși,doar vei încurca treaba marinarilor,domnule necredincios!
I se adresă atunci bătrânul învechit de zile,ce purta haine uzate și o pereche jegoasă de cizme de gumă cu care era urcat în pat.
Barba dură și albă ca și steaua zăpezii,precum și buzele-i ținute strâmb pe sub mustața-i stufoasă îl înfioră puțin pe Wallter.
-Adică,ei sunt marinari profesioniști,se luptă cu furtuna pentru noi! Dacă vei ieșii la bord doar îi încurca și sper că vrei să părăsești nava pe cale pașnică la sol nu în furia valurilor spumegate.
-De ce mi te adresezi așa, bătrâne? Întrebă curios Wallter,evitând restul conversației,lăsănd-o în pana neobservării.
-Mă pricep să citesc oamenii domnule,să știi că perii albi ai capului trecut prin negura timpului aduc cu ei și multă învățătură.
-N-aș crede,judecându-vă după îmbrăcămintea dumneavoastră murdară și limbajul tipic arogant!
Îl privează de cuvinte Wallter,vorbindu-i superior pe bătrânul care stătea blând la locul său.
-Ah! Oftă acesta,încruntându-și fruntea și ochii săi negrii încețoșați:
Deci tu ești unul dintre acei tineri care cred că e la modă să nu crezi în Dumnezeu...
Ei bine,lasă-mă să-ți afirm că ești un prost!
Eu cu toată murdăria mea,sunt mai câștigat decât tine de o mie de ori,tinere.
Și nu mă lua în nume de rău,dar...
-Dar ce,bătrâne!?
Unde milosul tău tată acum când noi pierim pe mare prinși ca și deținuții în pușcăria valurilor?
-Tot acolo unde era și când fiul său preaiubit murea pe cruce pentru păcatele omenirii!
Vezi tu... cu toată înțelepciunea ta eu afirm cu mândru Solomon că toate sunt deșertăciune.
S-apoi,doar de a vrea bunul Dumnezeu ne-om păstra viața de aici.
-Dumnezeu,Dumnezeu și iar Dumnezeu... îngână Wallter,așezându-se pe-un taburete micuț ce se clătina deodată cu nava sfârtecată.
Ia mai spune-mi,pe nava asta cum am apărut noi,tot Dumnezeu ne-a adus?
-Adică? Întrebă încruntat bătrânul om,întorcându-și capul pentru o clipă și spre David.