Până la sfârșit 🔞 Vol 12

Capitolul 20

Max:

Stau intins pe iarba si privesc pierdut norii de pe cer. Sunt pe marginea lacului si habar nu am de cand stau aici,dar cand am venit soarele abia răsărea,iar acum dupa caldura sufocanta ce o simt in aer cu siguranță e amiaza. Am câteva ore de cand incerc sa găsesc raspuns la întrebarea: Cum de am uitat de ea? Si nu am gasit nici pana acum un răspuns logic.
„Cum dracu am reusit eu performanta de a uita de toata lumea,pana si de mine însumi? Oceanus e aici de la începutul timpului si mi-a spus ca sunt primul ce a reușit sa facă posibil un asemenea lucru. Nici unul din Olimp nu si-a pus un blestem singur pe cap,insa problema este...cum naiba scap de el? Cum fac sa-mi aduc aminte? Cum sa simt din nou?"
Las un oftat sa mi se desprinda de pe buze,apoi intorc privirea cand aud pasi cum vin spre mine si inima in pieptul meu isi schimba bataile cand imi vad ingerasul.
-Max...sopteste. Cat mai ai de gând sa stai aici?intreaba,iar cand ajunge langa mine se intinde pe iarba si se sprijină intr-un cot.
Ma intorc la randul meu pe o parte si imi bag o mana sub cap.
-Ai treaba cu mine?intreb si clatina dezaprobator din cap.
-Nu neapărat,dar sa știi ca in jumatate de ora mâncarea e gata si nu te mai pot lasa sa stai aici singur cuc.
Chicotesc fara veselie cand o aud.
-Dar nu sunt singur,psychi mou,replic pe un ton mult prea sec decât mi-as dori. Am o mie și una de voci in cap ce imi repeta intr-una cateva întrebări cărora ma tot chinui sa le găsesc răspunsul,ingeras.
Ofteaza.
-O s-o scoatem noi la capat,Max...chiar tu mi-ai tot repetat asta in ultimele luni.
-Au trecut cateva luni de când sunt amnezic,psychi mou. Incep deja sa ma satur de toata nebunia asta,înțelegi?intreb si vocea imi picura putina otravă fiindca imi e ciuda pe mine pentru ca nu am gasit nici pana acum rezolvarea la problema ce a apărut peste noapte în urma cu patru luni.
Intinde repede capul atunci cand vede ca am tendinta de a ma tura și isi lipeste cu putere buzele de ale mele. Ma trage intr-un sarut devastator ce normal e menit sa-mi faca mintea praf,dar in clipa asta are efect invers. Ma enervez mai tare si un urlet imi iese din gâtlej. Tresare,dar nu am ce sa-i fac acum. Sunt nervos fiindca imi doresc sa ne contopim unul in celalalt si nu am cum sa-mi îndeplinesc aceasta dorinta,daca eu ca jumătate a ei nu sunt complet.
-Cum dracu e posibil asa ceva?intreb cu o voce monstruoasa. Cum sa uit de tine?pun a doua intrebare si simt privirea cum imi ia foc. Cum sa nu imi amintesc de tine? De noi? Cum naiba sa nu pot s-o fac cand te simt cum imi curgi si-mi arzi prin vene?continui sa pun intrebarile una după alta pe un ton ce mi se frânge spre final si ochii incep sa i se umezesc.
Ma ridic in capul oaselor cand realizez ca o sa înceapă sa planga si o trag dupa mine,apoi ii cuprind obrajii în palme,iar ochii mei sapa adanc in a ei.
-Intelegi ca sunt conștient ca locul tău e inauntrul meu si cu toate asta innebunesc fiindca nu te simt pe de-a întregul? Ca simt cum imi bati ca nebuna in piept,dar nu imi pot aminti in totalitate de tine? Ca totul se cutremura in mine atunci cand iti intalnesc privirea si nu înțeleg de ce naiba nu se descatuseaza o data tot ce zace in mine? De ce nu o face?intreb soptit si lacrimile ii împânzesc ochii. Am sa innebunesc daca nu găsesc răspunsul la întrebare,psychi mou...continui si ii sterg lacrimile ce incep sa i se prelinga pe obraji.
-Max...imi ingaima cu greu numele.
-Habar nu am cum am făcut posibil un asemenea lucru,ingeras...nu inteleg cum naiba am reusit sa uit tot ce ne leagă,dar totodata sa stiu ca ești a mea. Asta e o nebunie!pufnesc iritat.
Suspina si isi infasoara bratele in jurul gatului meu,apoi isi lipeste fruntea de a mea.
-O scoatem noi la capat,Max,imi promite printre suspine.
-Stiu...oftez incet. Dar vreau cat mai repede sa umplu golul ce il simt in mine. Si nu doar cu tine si amintirile ce ne leagă. Imi doresc ca fiecare sa-si reia locul in sufletul meu. Vreau sa nu mai simt gaura ce tot se casca pe zi ce trece in pieptul meu si imi lasa impresia ca in curând o sa reușească sa ma inghita.
Bufneste intr-un plans isteric imediat ce cuvintele mi se desprind de pe buze si o lipesc cu putere de pieptul meu. Inimile le simt cum ne bat în același ritm si imi place sentimentul asta de apartenența ce mi-l oferă fiecare bătaie de-a noastră in sincron,dar ma chinuie faptul ca deși totul in mine o recunoaste ca făcând parte din mine,eu nu imi amintesc pe deplin de ea.
-Am sa le spun copiilor ca week-end-ul asta mergem in Grecia,imi zice cu glas inecat. Poate tara aia reușește sa producă o minune,continua si ma priveste cu ochii in lacrimi.
Durerea ce o vad în verdele angelic mai are foarte puțin și o sa reușească sa-mi rupa la propriu pieptul. E sfâșietor pentru mine sa-i indur chinul din priviri. E pura teroare si agonie sa o vad pe ea suferind. Si stiu...stiu cum as putea sa o ajut ca sa pună capăt durerii,doar ca încă n-am aflat cum mai exact trebuie sa fac lucrul asta posibil.
Stiu sigur ca si-ar reveni cat de cat daca amintirile mele ar ieși din ceata,iar emotiile nu mi-ar mai fi in mare parte amorțite,dar încă n-am nici o idee cum sa fac,ca sa produc declicul. Dar poate...poate exista sansa sa-mi amintesc cate ceva dacă punem ideea ei in aplicare si mergem în Grecia. Poate tara aia ce am înțeles ca e pe sufletul meu,chiar o sa faca minuni. Dar daca nu o sa faca...cu siguranță am sa o iau razna. Pentru ca e îngrozitor sa ma trezesc cu o gaura în piept si cu mintea în ceata.

*****