Până la sfârșit 🔞 Vol 12

Capitolul 4

Lex:

Cand privesc ochii lui goi,am impresia ca ajung la capătul puterilor si cedez sub presiune. Ma arunca dincolo de prăpastia suferinței si ajung intr-o cadere libera ce are ca destinatie,adancurile infernale ale Iadului.
„Cum e posibil asa ceva? Cum sa se trezească peste noapte fără nici o amintire si fara sa stie macar ceva despre el? Vai de capul nostru...chiar asta ne mai lipsea...numai de asta nu mai aveam noi acum nevoie,având în vedere ca deja suntem in agonie din cauza lui Tartarus. Baiatul nostru e inchis intr-un loc unde nimeni nu are acces,iar acum trebuia sa se întâmple și asta? Soarta chiar isi bate joc de noi!"
Incep sa-mi trec degetele disperata prin par si ma gândesc la socul pe care o sa-l sufere copii cand o sa audă ca tatal lor nu are habar pe ce lume traieste.
-Vai de mine...soptesc îngrozită.
"Numai gandul ca lumea lor o sa se ruineze si mai tare decât e deja ma face sa innebunesc de durere."
-Cum mama dracu?intreb ca pentru mine si un geamăt chinuit imi iese din gâtlej cand durerea din inima mi se amplifica.
Lacrimile imi umplu imediat ochii si desi pleoapele imi ard,încerc sa le țin in frau.
„Trebuie sa găsești o cale sa-l faci bine,Lex! Nu sa te apuci de bocit!!!"
Inspir si expir adanc incercand sa ma calmez,iar cand reușesc sa-mi inghit lacrimile,ma pun din nou in miscare,dar de data asta o fac cu o tinta anume in vizor. Din cativa pasi ajung pe partea lui de dressing si deschid usa unui dulap. Scot din sertar o pereche de boxeri,iar din altul una de sosete,apoi de pe raftul de sus iau o pereche de blugi negri si trantesc usa atunci cand o inchid. Ma pun din nou in miscare,iar de data asta imi indrept pasii spre dulapul unde își tine cămășile si scot una la nimereala. Intorc putin umerasul ca sa o privesc si dau mulțumită din cap. E o camasa slim,intr-o nuanta de gri ce are gulerul tunica si merge în combinație cu blugii lui negrii.
-Imbraca-te,ii cer si ii pun toate hainele pe insula din mijlocul dressing-ului.
Se uita la ele,apoi la mine si din nou la ele. Clatin din cap cand vad cat e de dezorientat,iar privirea lui nesigura o simt cum ma pune la pământ. Nu stiu ce naiba sa fac,dar știu sigur ca soluția nu e sa-mi plang de mila asa cum simt nevoia sa o fac acum.
Trebuie sa imi gasesc puterea de a ma ridica de la pământ și forta de a-mi regasi din nou echilibrul.
„Dar cum? Cum sa o fac cand el era stalpul meu de susținere? Cum naiba sa opresc lumea din a se mai dărâma in jurul meu si cum sa opresc flacarile ce au cuprins-o,cand stiu ce soc o sa urmeze si in randul copiilor atunci cand o sa-l vada?"
Cu inima ce mi se strange dureros in piept din cauza întrebărilor fără raspuns din capul meu,trec pe langa el si ma indrept spre bara unde mi-am pus rochiile in care ma simt cel mai bine.
Dau jos tricoul de pe mine si il arunc pe spătarul scaunului de la masuta de toaleta,apoi scot dintr-un sertar un sutien. In timp ce-l trag pe mine simt privirea lui Max cum se plimba pe trupul meu,dar nu intorc capul spre el. Imi inchei sutienul la spate,dupa intind mana dupa o rochie roșie și înflorata,apoi o scot de pe umeras,iar in timpul ce o trag pe mine ma gândesc pe ce carare greșită am început sa călcăm.
„E cărarea greșită sau soarta asta chiar nu are altceva mai bun de făcut decât sa ne pună pe noi la încercare? De câte ori mai vrea sa ne trimita in Iad ca sa-i aratam ca indiferent de chin,la final o sa ieșim din el cu zambetul pe buze? Chiar nu e sătulă sa ne tot vada luptând? Fiindca mie asa mi s-a luat de jocul asta ce pare sa fie fără de sfârșit. Ma simt ca intr-un cerc vicios in care ma tot invart de atâția ani si nici dupa atat timp n-am reușit sa il rup ca sa ma eliberez de blestemul asta ce toti il purtam pe umeri pe langa binecuvantarea de a ne avea unii pe alții și de a trai impreuna la nesfarsit. Insa blestemul de a cădea in Iad o data la cativa ani devine dim ce in ce mai greu de la un copil la altul... si la dracu de nu m-am saturat pana-n gat de acest infern..."
Oftez dureros in timp ce imi inchei fermoarul rochia la spate si cu mintea vraiște,ma întind dupa o pereche de sandale cu barete subțiri. Ma incalt si abia acum ma intorc cu totul spre Max ca sa-l privesc.
Mai are doar sa-si incheie nasturii de la camasa si il urmaresc cu atenție sa vad dacă o s-o facă exact ca la carte sau asa cum o face el de obicei.
Un zambet mic imi curbeaza buzele cand vad cum isi ridica mânecile de la camasa pana in dreptul coatelor si lasa primi doi nasturi desfacuti.
-De obicei sunt trei,ii atrag atenția. Dar imi aduc aminte ca atunci cand eram adolescenți purtai doar doi nasturi descheiati. In schimb faza cu mânecile suflecate,e exact ce trebuie,continui si ma priveste in tacere.
Zambetul imi dispare imediat de pe buze cand vad ca se uita la mine ca la o straina si respiratia mi se opreste in gat cand simt un junghi cum imi înțeapă pieptul.
Durerea ce o provoacă privirea lui pustie in inima mea e de-a dreptul cumplita,iar situația in care ne aflam este de-a dreptul îngrozitoare. Inca imi doresc ca totul sa fie un coșmar si nimic din tot ce trăiesc sa nu fie adevărat,dar la cat de mult știu ca-i place sorții sa ne chinuie,n-am nici o șansă sa scap atat de ieftin. Sa fiu doar prinsa intr-un coșmar ar fi prea ușor fata de ce e în stare destinul sa ne pună în cale.
Inghit cu dificultate inainte sa ma pun in miscare,iar cand ajung in dreptul lui il prind de maini si un curent de electricitate ne scutura pe amandoi.
-Futu-i!injura. Desi ai spus ca suntem zei,mie îmi dai impresia ca ești o vrăjitoare,zice si o sprânceană mi se arcuieste usor,dar intr-un mod ironic.
-Hai nu zău!pufnesc. Si cum de ai ajuns tu la concluzia asta,Max?intreb si din nou ma scurtează din priviri.
-Pentru ca e ceva în neregula cu tine,raspunde si inca un pufnet mi se desprinde de pe buze.
-Serios?intreb sarcastic. Dintre noi doi tu esti ala ce nu e in regula,Max!
Ofteaza.
-Ai dreptate,dar nu stiu cum sa-ti explic ceea ce ma faci sa simt,sopteste privindu-mi insistent chipul. Ochii...e ceva ciudat in legătură cu ochii tai. Am impresia ca ma vrăjesc. Reușești sa ma inalti cu o singura privire sau sa ma pui la pământ cat ai clipi,continua si gem frustrata cand il aud.
-Nu e vrăjitorie,Max...e magie. Suntem jumatati de suflet,iar sentimentul asta il ai de cand suntem copii,spun si ii strang ușor degetele intre ale mele. Cu toate ca eu nu mai știu cum este sa ma pierd în ochii tai de cand nu mai sunt negrii asa cum au fost la început,tot reușești sa ma incingi si sa-mi zgudui pamantul de sub picioare de fiecare data cand ma privesti intens.
-Tot acolo e...magie sau vrăjitorie...zice in timp ce isi elibereaza palmele din prinsoarea mea,apoi isi duce mainile la cap si incepe sa-si maseze tâmplele cu degetele.
„I-as spune ca în clipa asta ma doare fix in cot ca e magie sau vrăjitorie,dar cuta ce ii apare intre sprâncene nu imi place absolut deloc."
Ma reped spre el si il prind de antebrațe,iar ochii lui se țintesc in ai mei si respiratia mi se blocheaza in plamani cand il simt cum sapa adanc in verdele din privirea mea.
Pentru o clipa am impresia ca imi priveste sufletul si ca știe exact cine sunt,dar apoi inima mi se frânge cand imi dau seama ca el chiar nu știe de unde sa ma ia și ca într-adevăr in ochii lui sunt o straina.
„Atatia ani...cum e posibil sa ii uite? Cum e posibil sa uite tot ce am trăit unul lângă celalalt? Cum sa uite toate miile de amintiri frumoase pe care le avem impreuna?"

*****