Nu face niciodată înțelegeri cu un bărbat pe care l-ai iubit.
Lumina puternică din cameră amenință să-mi sfărâme capul.
Mă întorc pe cealaltă parte gemând, și îmi presez fața de perna moale, căutând întunericul cu disperare.
- Bună dimineața, lady d'Amarys.
Vocea blajină a cameristei mă scoate din minți.
- Alteța Sa a cerut să vă aduc un tonic pentru mahmureală, și ceva de mâncare. Am să le las aici, lângă pat.
- Ieși! mă răstesc la ea cu un geamăt.
Apoi îmi trag din nou pătura peste cap.
Amintirea nopții trecute îmi face rău.
Trebuie să plec de aici. Trebuie. Și pe jos, dacă e nevoie. Dante n-are decât să mă arunce în închisoare dacă vrea, sau să-mi ordone execuția, dar eu nu mai stau nicio zi în blestematul ăsta de Cornwall.
Nu-mi ies din minte femeile acelea cu ciorapi de plasă și corsete roșii... și planul mamei, și spaima, și cum am fugit în toiul nopții în port, cum m-am înghesuit în lada aia care duhnea a pește.
Niciun copil n-ar trebui să treacă prin așa ceva, și nu mai vreau să-mi amintesc...
Bătaia din ușă mă scoate din minți.
- Am spus să ieși! mă răstesc la cameristă, azvârlind perna în perete. Sunt ocupată!
Însă prin ușa deschisă nu intră femeia îndesată de mai devreme, ci un bărbat înalt îmbrăcat lejer cu pantaloni de pânză și o bluză marinărească albă.
Stomacul mi se strânge brusc, și fierbințeala îmi aprinde toată fața. Îmi amintesc acum foarte clar senzația aceea nouă a palmelor lui lipite de corpul meu. Degetele lui puternice sfâșiindu- mi rochia. Vocea lui. Zeilor, vocea lui. Răgușită și aspră, și puțin disperată. Ca și cum bărbatul ăsta chiar s-a temut pentru mine, pentru sănătatea mea. Ca și cum i-ar fi păsat.
- Bună dimineața.
Are din nou tonul acela liniștit, neutru și puțin rece, care se asortează foarte bine cu ochii de un verde glacial.
Sar din pat cu capul încă vâjâind, dar am inspirația să-mi înfășor pătura în jurul taliei, pentru că nu simt deloc nevoia să stau în cămașa de noapte sub ochii lui.
Dar chiar și așa, privirea verde care se oprește pe gâtul meu îmi stârnește un nod umed în stomac. Și mă irită. De ce mă simt așa??
- Merg acasă.
Vocea mea sună răgușită și nesigură, iar Dante ridică o sprânceană, confuz.
Încerc din nou, trăgând aer în piept.
- Astăzi. O să merg acasă.
Mă mir că reușesc să vorbesc cu atâta siguranță când se uită așa la mine. Trebuie să termin repede, înainte ca parfumul lui și bucățica aceea de piept dezvelit care se vede deasupra bluzei să-mi fure concentrarea.
