Ziua patru.
Sau cinci?
Are vreo importanță?
Mă doare capul, iar piciorul stâng îmi e săgetat de cea mai arzătoare senzație de durere pe care am simțit-o vreodată.
Am renunțat să mai cobor din nacelă, pentru că acei câțiva pași mă secătuiesc cu totul de puteri.
Și oricum amețesc de fiecare dată când încerc să mă ridic în șezut.
Zara are dreptate. O să murim aici pe insulă, pentru că nimeni nu vine după noi.
Cel puțin îl am pe Dante. O să-l am lângă mine până în ultima clipă, ceea ce n-am visat niciodată.
Parcă atras de gândul meu, trupul lui înalt își aruncă umbra peste mine când apare la intrarea în nacelă.
Șchiopătează.
Și a renunțat la pantaloni, pentru că pun presiune pe cusătura lui celebră.
Așa că, iată- ne aici, cu mine în combinezon și cu Dante în chiloți, arzând de febră. Aș râde de ridicolul situației, dacă n-aș avea buzele atât de crăpate. La orice zâmbet ar putea să-mi țâșnească sângele din buze, deci nu, mulțumesc.
- Ce mai pereche facem noi, cugetă el ironic, așezându-se lângă mine. Avem până și rănile pe același picior, Ky. Suntem suflete pereche, ce să mai vorbim.
Îmi sprijinesc fruntea de umărul lui, dorindu-mi cu disperare să răspund cu ceva la fel de vesel, dar sunt prea sleită pentru asta.
Îi simt pielea umedă, acoperită de bobițe mici de sudoare, și-mi dau seama că nu e doar din cauza căldurii. Face febră.
- Nu e bine, îi spun răgușit, și fiecare cuvânt îmi sfâșie ca un cuțit gâtul uscat. Nu suntem bine, Dante...
El se coboară ușor, ca să-și lipească obrazul încins de fruntea mea.
- Știu, murmură la fel de răgușit. Dar mai rezistăm, inimă. Trebuie să rezistăm, da?
E ușor pentru tine, dacă ai mai trecut prin asta.
- Povestește-mi despre Kazdin, mă trezesc spunând.
Vreau să aflu mai multe. Am pierdut atâția ani departe de el, și acum, dacă murim, vreau să umplu golurile acelea. Vreau să mă refugiez în amintirile lui și să uit măcar pentru câteva clipe că suntem osândiți la moarte lentă pe insula asta.
- Nu știu ce să-ți spun, Ky. Fiecare zi era mai grea decât cea dinaintea ei: antrenament, probe de forță, probe de rezistență, probe mentale... zeilor, probele mentale erau moarte curată. Ne închideau în carcere și ne atacau cu propriile temeri. Voiau să ne sporească rezistența la tortură.
- Cine le permite să facă toate astea?
- E cea mai eficientă tabără militară de pe continent. Din tabăra aia fie ieși imun la orice, fie ieși mort.
Mă înfior brusc, dându-mi seama că același lucru se poate spune și despre insula noastră.
- Cum ai rezistat? întreb. Ai fost... ai fost vreodată aproape să mori?
- În fiecare zi ești pe cale să mori în Kazdin. Dar nu-mi păsa, continuă încet. Mă gândeam la tine tot timpul. Mă întrebam de ce nu-mi scrii, de ce nu-mi răspunzi la scrisori. Apoi a venit revolta, și m-am gândit și mai mult la tine. "Prințul trădat", așa mi se spunea. Eram obsedat de ideea de a te găsi, de a mă răzbuna.
