PRINȚUL TRĂDAT. Cronicile Pierduților vol. 2

Capitolul 24

Zara

- Deschide ochii! Haide, ZARA!! Hai, nu mă înnebuni și tu!!

O durere ascuțită îmi izbucnește în dosul ochilor, și scântei albe îmi întunecă privirea, orbindu-mă.

Încerc să mă concentrez la vocea din capul meu, dar durerea insuportabilă mă azvârle înapoi în întuneric.

- Nu, nu, nu! Nu adormi din nou, Zara. Haide, deschide ochii!

- Dante? murmur răgușit. Ce se...

- Ușor, nu te ridica! bubuie vocea fratelui meu, zdrobindu-mi creierii. Ai o contuzie. Rămâi întinsă, da?

- Ce se întâmplă? repet confuză.

- A avut loc un accident. Îți spun într-o clipă, numai s-o verific pe Kiera.

Kiera! Kiera. Kiera.

Mi se aprinde brusc o luminiță. Kiera! Kiera și călătoria cu balonul. Și barometrul. Habar n-am cum arată un barometru!

Odată cu amintirea, mă izbește senzația groaznică de umezeală și zgomotul îndepărtat al apei.

Dau să mă ridic într-un cot, și parcă-mi explodează capul. Un lichid cald mi se scurge pe tâmplă și pe obraz, lăsând o dâră lipicioasă.

- Nu te ridica, toanto! se răstește Dante, dureros de aproape. Uite, sângerezi din nou!

- Kiera! protestez îngrozită. Unde e Kiera??

- E aici, potolește-te! Ai o rană zdravănă la cap.

Rămân liniștită câteva minute, ascultând valurile, respirația lui Dante, zgomotul unei pânze sfâșiate, și pocnetul unui dop de plută.

- Ce faci, sărbătorești? întreb contrariată. Rupi hainele de pe Kiera? Numai tu ai face așa ceva într-un moment ca ăsta!

Râsul lui sună lipsit de veselie.

- M-ai prins, ce să zic! Chiar mi se pare cadrul ideal pentru a dezbrăca o femeie.

Un moment de liniște.

- Ăsta e wisky?

- Nu bea fără mine, Dante!

O clipă mai târziu mirosul înțepător se răspândește în aer, și aud un geamăt stins.

Bun, acum chiar trebuie să mă ridic!

Deschid ochii cu grijă, mișcându-mă încet, chiar dacă simt că mor.
Am o pâclă cenușie pe ochi, dar zăresc totuși corpul inert al Kierei, și pe Dante aplecat deasupra ei, cu o fașă albă în mână și cu sticla de wisky în cealaltă.

- Oh, zeilor! șoptesc răgușit. E rănită?!

Dante nu-și întoarce privirea în timp ce înfășoară pânza peste pulpa ei dezgolită.

- O tăietură adâncă, spune oftând. Să sperăm că nu se va infecta până ajungem acasă.

Acasă.

Mă uit în jur, conștientizând brusc că sunt întinsă pe nisip, și că din toate părțile nu se vede decât marea.

- Unde suntem, Dante?

Fratele meu ridică din umeri epuizat.

- Undeva în Insulele Stelare, bănuiesc.

- Zeilor mari!!

- Am avut noroc, continuă serios. Ne-am fi dus la fund dacă nu găseam insulița asta. Și doar ți-am spus să ai grijă la cap!

Încet- încet încep să-mi amintesc cum am căzut, lovindu-mă mai întâi de parapetul nacelei, înainte să zbor prin aer cu capul în jos.