- Alteță, prezența voastră nu schimbă starea lucrurilor. Nu faceți decât să vă epuizați.
- Zău așa, o să mori lângă patul ei dacă nu dormi. De ce nu vrei să înțelegi?
- Și nu cred că îți face bine nici psihic să fii aici, dragule. Trebuie să îți ocupi timpul cu altceva.
- Încetați amândoi! Nu plec de-aici nici mort, de câte ori vreți s-o mai spun?!
Plutesc.
Vocile din jur se aud straniu, înfundat.
Încerc să-mi dau seama cine vorbește, dar nu recunosc decât vocea răgușită a lui Dante.
De ce nu simt nimic? De ce nu mă doare piciorul?
Oare am murit? A murit și Dante cu mine?
Deschid ochii amețită, și mă holbez la tavanul alb al unei camere pe care n-o recunosc.
Candelabru.
Candelabru.
Îmi ia minute bune să realizez ce înseamnă asta.
Nu mai suntem pe insulă.
Îmi simt ochii năpădiți de lacrimi, deși nu știu prea bine de ce.
Aș vrea să vorbesc, și parcă am limba legată. Nu văd nimic în afară de tavanul alb de deasupra, și parcă trupul nu mă ascultă.
Nu pot să mă ridic. Nu pot nici măcar să întorc capul. Ce se întâmplă??? De ce nu mă pot mișca??
- Kiera!
Vocea uluită a lui Dante îmi străpunge pâcla din gânduri. Apoi îi zăresc fața frumoasă, parcă mai slabă, aplecată deasupra mea.
- Of, în sfârșit!
Geamătul lui de ușurare mă pătrunde până în oase. Are o privire rătăcită, speriată, care nu mi-e familiară.
- În sfârșit, inima mea! murmură încă o dată, aplecându-se spre mine.
Îi simt fața nerasă și aspră zgâriindu-mi pielea obrazului. Încă miroase a mare și a nisip, și pare în pragul epuizării.
- Credeam că ai murit! Nu te mai trezeai, și...
Vocea i se frânge, în timp ce-mi acoperă fața cu săruturi.
- Nu știu ce-aș fi făcut fără tine, Ky! Să nu mă mai sperii așa!
- Bravo, deșteptule! Dă vina pe ea. E clar că o parte din creier ți-a rămas pe insulă.
Cunosc vocea asta.
E Tereus.
Și imediat mai târziu îl simt lângă pat, chiar dacă nu mă pot mișca deloc ca să-l privesc.
- Bun venit înapoi, Kiera! Nu încerca să te ridici încă, ai fost sedată câteva ore, pentru că infecția aia trebuia curățată...
- Tereus, pleacă naibii de-aici! îl întrerupe Dante furios. Lasă-mă să discut eu cu iubita mea.
- Ohoho! Cineva e foarte posesiv de dimineață, hm?
- Tu n-ai altă treabă??
- Băieți, băieți! O bulversați pe biata fată. Nu mai țipați unul la altul!
Apoi se apleacă deasupra mea ultimul chip pe care mă așteptam să-l văd vreodată.
Regina.
Nu cea nouă, soția lui Tereus.
