Am știut instinctiv că se întâmplă ceva rău numai după aerul cu care Dante a intrat în camera mea.
Palid, cu părul dezordonat și cu hainele vraiște, de parcă tocmai a scăpat dintr-un măcel.
Și a bătut la ușă, ceea ce n-a mai făcut de... niciodată, dacă mă gândesc bine.
E seară, și încep să mă simt chiar confortabil în pat, cu un teanc de cărți alături, bând ceai și așteptând să-mi treacă răceala groaznică de la începutul săptămânii.
- S-a întâmplat ceva? întreb îngrijorată, lăsând la o parte volumul gros pe care-l citeam.
El se așează pe covor, lângă pat, masându- și tâmplele în tăcere, de parcă ar avea o durere groaznică de cap. Gestul lui mă sperie mai tare decât orice veste proastă pe care mi-ar aduce-o.
Dante nu e așa.
Mă răsucesc în pat, până când ajung să stau în șezut lângă el, cu picioarele goale atârnând lângă el, până aproape de podea.
- Dante?
Mă fixează cu un aer absent, ridicând din umeri.
- În viața unui prinț se întâmplă tot timpul ceva. Nu știai?
Tonul lui plin de amărăciune mă pune în alertă suficient încât să cobor naibii din pat, lasându- mă să alunec lângă el pe covor.
Îmi ridic mâna involuntar, trecându- mi degetele prin părul lui des și dezordonat.
- Ce s-a întâmplat de data asta? reiau cu un oftat, întrebându-mă de câte ori trebuie să insist înainte să-mi spună.
- Trebuie să mergi acasă, îmi spune răgușit, iar ochii lui verzi trec peste fața mea fără nicio sclipire.
Încremenesc, lăsând mâna să-mi cadă pe lângă corp.
- S- să... ce?
- Să mergi acasă, reia cu glas uniform. Nu ești în siguranță aici.
O senzație de răceală îmi urcă de-a lungul brațelor goale, cuprinzându-mi tot pieptul și strângându-mi inima.
În cele din urmă, tot aici am ajuns. Sunt inutilă. Sunt bolnavă și inutilă, iar el mă trimite acasă.
- Dacă vrei să mă trimiți acasă e în regulă. Nu-i nevoie găsești niște motive de rahat, Alteță.
Dante clipește des, a confuzie.
- Crezi că vreau să scap de tine?
- Nu asta ai vrut de la bun început? mă răstesc la el ascuțit.
- Kiera...
- O să plec! Știu că n-am făcut nimic să te ajut cu scopurile tale, așa că...
- Kiera! mă oprește cu asprime. Hanna a fost otrăvită în dimineața asta. Cu propriul meu vin!
Poate am băut prea multe medicamente scârboase de când am răcit, fiindcă încep să nu mai aud bine, și nu înțeleg ce tocmai...
- Cum? întreb năucită. Hanna, prințesa...?
- Prințesa, da. Am cerut un vin pe care cineva în otrăvise deja. În casa mea! În propriul meu castel! reia el cu o mânie acidă. Poți să...
- O, zeilor! Zeilor, Dante!
Răceala din pieptul meu se transformă într-o menghină strânsă, necruțătoare.
- A... nu a murit, nu-i așa?
- E la infirmierie, inconștientă. Nu știu dacă...
Vocea lui răgușită se frânge.
Simt că mi se formează pe frunte boroboane mari de sudoare.
