- Avem fiecare câte un sfert de sticlă, ne avertizează Dante, dându-i sticla cu vin Zarei. Știu că muriți de sete, dar nu ne permitem mai mult.
Sfat: nu mâncați niciodată prea multă brânză cu biscuiți sărați atunci când nu aveți apă la dispoziție.
Până vine rândul meu, simt că am un dragon furios în gâtlej. Vinul dulce îmi stâmpără puțin arsura de sete, însă imediat mă face să fiu și mai disperată după o gură de apă.
- Nu avem apă deloc? întreb pe un ton jalnic, deși am mai întrebat. Ați căutat peste tot, e sigur?
- Uff, că nu m-am gândit să iau niște apă! se enervează Zara. Am cerut de toate și tocmai apă n-am luat!
Dante ia tăcut sticla din mâinile mele, bându- și vinul cu o privire îngândurată.
În întuneric ochii lui verzi au căpătat o nuanță aurie.
Îmi întorc privirea, încercând să ignor scânteia de durere care mi se aprinde în piept.
Știu că mă disprețuiește. E chiar incredibil cât de bine se ascunde numai de dragul Zarei.
Mi-a dat chiar și cămașa lui, pe care am luat-o cu inima sfâșiată. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să port cămașa care încă miroase a săpunul și a pielea lui, însă nu vreau să-mi petrec aceste zile în furou. Am impresia că, de câte ori se uită la mine, Dante vede doar fata aceea închisă într-un bordel și silită să asiste la jocuri sexuale.
- Ia tu restul, îmi spune Zara, trecând sticla din nou la mine. Mie nu mi-e atât de sete, și oricum nu-mi place vinul ăsta. Prefer să aștept până când tăticul ne dă voie să începem rozé- ul.
Nu cred că e o idee bună să beau atât de mult, dar poate restul sticlei o să atenueze durerea insuportabilă din picior. Sau din inimă.
Mă mișc greoi pe fundul nacelei, trăgându-mă mai aproape de Zara, pentru că mirosul lui Dante mă năpădește din toate părțile, clătinându-mi zdravăn hotărârea.
Nu plâng. Nu am de ce să plâng, îmi amintesc în gând, ciupindu-mă dureros de braț. De ce? Doar pentru că Dante m-a respins în sfârșit, așa cum mă temeam? Și ce, cine e Dante? Nu mai există bărbați pe lumea asta în afara lui Dante?
Nu.
Ba da.
Nu pentru tine, Kiera.
Taci!
De parcă mi-ar citi gândurile, Dante se ridică sprinten, și mișcarea îi reliefează mușchii spatelui, care se încordează sub pielea netedă.
Rahat! Nu te holba. NU te holba!! îmi repet, în timp ce coboară din nacelă.
- Nici nu știu ce să zic, spune descumpănit, întorcându-se cu păturile de picnic pe braț. Sunt uscate în cea mai mare parte, dar cred că s-a lăsat roua.
Oftează.
- Și avem doar două.
Zara înhață una din ele- cred că cea roșie- și se ghemuiește pe fundul nacelei, învelindu-se ca un rulou.
- O iau eu pe asta, mersi! Nu, să nu îndrăznești! Sunt păturile mele, de fapt. Fii bucuros că vă las și vouă una!
Dante își pune mâinile în șold indignat.
- Uneori nu-mi vine să cred că ești sora mea, Zara!
- Așa-i?? Nici mie! Sunt prea drăguță pentru familia asta, știu. Noapte bună!
