- Lady Violet vrea antricot de vită pentru cină.
- Bine.
- Dar ție nu-ți place antricotul.
- Bine...
- Domnișoară!
Vocea ascuțită a bucătăresei mă face să tresar, gata să scap stropitoarea.
- Ă, ce? Vită? Nu, nu contează. Antricot e bine.
Marge își înfige mâinile în șolduri, postându-se între mine și tufa roz de trandafiri.
- Deci așa o să meargă treaba toată vara? Cu tine închisă în grădină, plângându-ți de milă?
- Nu-mi plâng de milă!
Nu înțeleg ce vrea femeia asta de la mine.
Cassian ne-a părăsit după o lună, ca un ticălos ce e. Nici măcar n-a binevoit să aștepte întoarcerea mea, am aflat vestea de la Marge.
Așa că trebuie să mă ocup de grădină. Nu-i vorbă, am găsit un grădinar bătrân în sat, dar vine doar de două ori pe lună, și oricum se mișcă atât de încet încât e limpede că cineva trebuie să muncească zi de zi ca să compenseze.
Și în al doilea rând, îmi place să lucrez în grădină, pentru că mă ajută să uit de Dante. De el și de sărutul acela tâmpit, irelevant, care nu a însemnat nimic. E limpede că nu a însemnat nimic, pentru că sunt acasă de trei săptămâni și Dante nu mi-a scris nici măcar două rânduri.
Iar prințesa Maleziei a ajuns în patrie cu bine, de mai mult de o săptămână. Scrie și în gazeta provincială. Nu că aș citi-o special pentru asta, dar zic...
- Ar trebui să te gândești la lucruri mai importante decât Alteța Sa. Chiar dacă o fi cel mai chipeș bărbat din regat. Banii casei se tot împuținează.
- Lasă- mă în pace, Marge! o izgonesc cu un geamăt, îndreptându- mă de spate. Ți-am spus că mă gândesc eu la ceva!
Marge pleacă nemulțumită, cu o mână încă înfiptă în șold.
Și oricât urăsc să recunosc, chiar am probleme mai presante decât ochii verzi ai unui anumit ticălos.
Banii pe care i-am adunat cu greu în Grivia se termină. Nu e ca și cum aș avea la dispoziție cufere cu aur, și constat cu tristețe că întreținerea unui conac ca al nostru nu e deloc ieftină.
Deci iată- mă aici, la jumătatea sezonului estival, fără titlu, fără rentă și fără perspective rapide de a mă îmbogăți. Poate doar dacă aș da peste un cufăr cu aur îngropat în grădină, ceea ce nu e deloc probabil.
Îmi îndrept spatele, trecându-mi dosul mânecii peste fruntea plină de sudoare.
O senzație grea îmi strânge pieptul, și mi se formează o durere neplăcută în spatele sternului.
Sunt săracă.
Eforturile mele de a-mi recupera titlul au eșuat groaznic, iar Dante probabil că a uitat complet de înțelegerea noastră.
Îmi strâng degetele în pumn, încercând să opresc valul de furie care-mi pompează prin vene. De ce? De ce mi-au luat titlul, renta, drepturile regale??
Furia îmi colorează și mai tare obrajii deja încinși.
Poate ar trebui să mai reduc din cheltuielile casei. Mai puțină carne, recondiționarea vechii mobile din salon...
Neliniștea îmi sporește starea de rău. Ce-o să fac la toamnă? La iarnă..? Depozitul de lemne e aproape gol, și în câteva luni...
- Domnișoară! KIERA!!
