Ferește- te de femeile care vânează același bărbat.
Rochia maro îmi alunecă pe piele ca o mângâiere, calmându- mi nervii zdrucinați. E puțin cam austeră pentru zilele noastre, dar nu știu de ce simt nevoia să mă îmbrac bătrânicios în seara asta.
De fapt știu. Vreau să-l scot din sărite pe domnia Sa, Inteligența Supremă și Centrul Universului.
Urăsc până și să-i pronunț numele!
Să mă țină aici prizonieră numai ca să-și apere el imaginea! Cât de mult a putut să decadă vechiul Dante ca să ajungă la un asemenea gest?!
Astăzi e prima seară a Carnavalului Nopții, și bănuiesc că toate femeile se vor îmbrăca în nuanțe aprinse, vesele, care să strălucească la lumina lunii pline și a stelelor.
Așa că mi-am luat "rochia de guvernantă", cu guler înalt de dantelă și cu o broșă aurie la gât, iar părul meu bogat a sfârșit împărțit în două și strâns la spate într-un coc tern.
Simt o satisfacție întunecată la gândul că voi fi oaia neagră a petrecerii. Nu știu exact de ce, poate pentru că o să-i demonstrez lui Dante cât de puțin îmi pasă de Curtea lui și de femeile care sunt gata să-i leșine în brațe.
Și chiar cred că cineva ar trebui să-i explice acelui om îngrozitor că ochii verzi și trăsăturile armonioase nu scuză un caracter de rahat. Mă îndoiesc că i-a spus-o cineva vreodată.
- Sunteți gata, Lady d'Amarys?
Pajul meu personal se uită din ușă cu gura aproape căscată, sperând probabil că abia acum încep să mă pregătesc pentru Carnaval.
- Nu este foarte târziu, mă asigură cu promptitudine, trăsura mai poate aștepta dacă nu sunteți gata.
Ochii lui alunecă grăitor pe îmbrăcămintea mea sobră și pe părul scandalos de simplu.
Clatin din cap, cu cel mai drăguț zâmbet al meu.
- Nu, nu e nevoie! Sunt gata să plecăm chiar acum!
Bietul băiat își drege vocea, destul de stânjenit.
- Ă, Lady d'Amarys... Alteța Sa spunea că vrea să îl însoțiți la spectacol, în lojă. Poate a uitat să vă anunțe...
- Desigur, îl întrerup voioasă. Dante mi-a spus despre asta, nu trebuie să-ți faci griji. Condu- mă!
Bietul om nu are încotro și mă escortează afară, cu un zâmbet resemnat.
Deja mă simt mai bine.
Curtea Castelului e o învălmășeală incredibilă de haine colorate și de trăsuri care se blochează una pe alta, dar băiatul care mă conduce se descurcă admirabil să-mi croiască drum printre curteni, spre trăsura mea.
În trece, simt ochii curioși ai doamnelor lipiți de hainele mele, și unele dintre șoapte îmi ajung vag la urechi.
... prințul e prea iertător cu cine n-ar trebui.
...am auzit că au fost prieteni buni în copilărie...
Păi, nu are niciun pic de farmec. E chiar mai ștearsă decât maică- sa.
