- Aș putea să fac niște capcane cu sforile astea.
- Suntem doar noi trei pe insulă, Dante. Pe cine vrei să prinzi în capcană? Pe Kiera ai prins-o deja.
Zâmbesc stins.
Mă doare capul. Și gâtul. Și piciorul, și spatele. De fapt, o fi vreo parte care nu mă doare?
Nu știu.
Ziua de ieri a părut un secol, iar azi e chiar mai rău, pentru că ni se termină sticlele cu băutură, oricât am încerca să facem economie. Ziua căldura soarelui e insuportabilă, și chiar și noaptea te simți încă sufocat, până după miezul nopții, când se lasă un frig pătrunzător.
Dante ne forțează să rezistăm cu o înghițitură de ceai stătut, luată o dată la câteva ore. Nu se știe sigur la câte. El spune că sunt intervale de două ore, dar mie mi se pare că trece o veșnicie între fiecare înghițitură.
Îmi simt buzele crăpate și dureroase. Nu e pic de umbră în locul ăsta pustiu, așa că m-am înghesuit sub una dintre păturile întinse peste nacelă ca un cort.
Te ascunde de soare, dar e sufocant.
Nu înțeleg cum Zara și Dante au energia să stea afară și să se certe pe nisipul fierbinte, când eu îmi simt membrele moi ca o budincă. Pesemne Familia Regală e făcută din alt material față de restul lumii.
- Trebuie să fie totuși niște vietăți pe insula asta. Rozătoare, cel mai probabil.
- Da, grozav! Mulțumesc pentru o altă veste proastă. Crezi că sunt șacali?
- Se poate.
- Zeilor mari, Dante! Și n-avem nicio armă la noi!
- Eu am briceagul de buzunar.
- Mult succes în a omorî șacali cu briceagul!
- De ce crezi că vreau să fac capcane?
- Și ce crezi ca rezolvăm cu ele? Ia stai așa, de unde știi tu să faci capcane?
- Unii dintre noi au făcut și lucruri utile în viață, dragă. Tabăra din Kazdin te învață foarte multe lucruri, dacă reușești să nu mori în prima zi.
- Ah!
- Mă duc să pun capcanele.
- Dante, dacă atragi vreun șacal în preajma mea, o să-ți trăiești ultima zi azi!!
După câteva clipe, pasul apăsat al lui Dante se aude tot mai stins.
Între noi fie vorba, sunt complet convinsă de inutilitatea capcanelor, dar îl cunosc prea bine. Bărbatul ăsta moare dacă stă locului o zi întreagă.
Zara se strecoară în nacelă, lângă mine, cu o sticlă aproape goală în mână.
- Ky, vrei să bei tu ceaiul ăsta? Are un gust atât de rău încât prefer să mă lipsesc de el.
Mijesc ochii, uitându-mă cu atenție la lichidul tulbure din sticlă.
- Ar trebui să-l bei, Zara! Nu mai avem decât o sticlă.
- Nu pot să-l beau, Ky. Și dacă vomit, o să mă deshidratez și mai tare.
Îmi întinde sticla oftând.
- Oricum, cred că s-a acrit de la căldură. Chiar nu mă tentează.
Are dreptate, ceaiul e neplăcut la gust, dar e lichid, și nu conține alcool. Așa că îl beau recunoscătoare, în ciuda faptului că e călduț și acru.
